10 pentru primul meu calculator

campanie Lavinia Biberi 

Primul calculator… Ei bine, depinde: primul-primul, a fost undeva prin clasa a X-a, dar era mai mult al frăţiorului meu mai mare, deci nu se pune.

Dar, cel pe care îl consider ca fiind primul meu calculator, este chiar cel de la care scriu acest articol. Mi l-am cumpărat în decembrie 2007 (mi l-a luat frăţiorul, care pe atunci era la Sibiu), cu banii scoşi din prostituţie intelectuală (cursuri de engleză – pentru managerii de la Pepsi şi L’Oreal pe atunci). Un Acer Aspire 5315. La început m-a enervat îngrozitor de tare faptul că are tastatura albă, dar cu timpul m-am ataşat de el şi iată, avem o relaţie de lungă durată chiar. Până atunci nu mai avusesem un calculator al meu, aşa că satisfacţia a fost pe măsură când am reuşit cu propriile forţe să mi-l procur (parcă mi-au dat şi ai mei nişte bani, dar cine mai ţinea cont pe atunci? nu era criză! iar eu aveam bani cu toptanul :)).

Nu particip la concursul lansat de Lavinia, dar mi-a plăcut ideea şi m-am gândit că merită şi micuţul meu măcar atâta apreciere din partea mea, chiar dacă e cam plin de zgârieturi şi Lăscă mai doarme din când în când pe el.

PS: Good job, Lavinia!

Pe unde ne mai distrăm?

Păi, după cum am tot anunţat (prin alte părţi, nu aici :P), în seara asta, la Magnet a fost cântare mare!

Din programul serii au făcut parte nume sonore de pe scena chitariştilor ieşeni: Sebastian Albu, Ionuţ Caraene, Andrei Bauer şi Andrei Savinescu. A fost o seară incendiară, mai ales că s-au cântat melodii pe care cei în cauză nu le mai cântaseră de ceva vreme (la Acoustic Sessions, de exemplu). Aşadar, Sebastian ne-a bucurat auzul cu „Doină” (Măi muiere cu păr lung, văd că eu nu-ţi mai ajung 😛), Ionuţ a cântat hiper-preferata mea „Ars Doloris” (De ce te miri, e loc destul în mine. E loc destul în mine pentru tine…), iar cei doi Andrei au cântat din nou împreună, aşa cum se întâmpla mai de mult în fiecare weekend pe când Magnetul era în Păcurari.

A cântat şi donşoara „dulce mic”, dar n-am să-i scriu numele, să nu se găsească pe google cumva şi să-i fie dărâmate laudele de complezenţă ale celor câţiva „amabili” care au încurajat-o să cânte în continuare. Părerea mea, de nespecialist? Aş porni de la nişte versuri de-ale ‘mneaei: „Tic, tac, tic, tac…” mai bine tac :D.

Am avut şi invitaţi speciali din Belgia, care nu se mai dădeau duşi, chiar dacă mai aveau puţin şi pierdeau trenul către Bucureşti. S-au îndrăgostit de muzica băieţilor şi de Silva brună :D, de Iaşi, de tot. Aşa că îi aşteptăm cât de curând înapoi, cu mare drag.

Să nu uităm totuşi de prezenţa câtorva reprezentanţi ai online-ului, care, fie au trecut doar să ne salute, fie au fost acolo cu noi până la finalul cântării (Mr. Somnulescu, Bog, Matei).

Şi cam atât pentru ziua de azi, căci weekend-ul nu este liber pentru toată lumea, iar eu am treabă de dimineaţă (iar!!). Dar nu închei înainte de a-mi formula dorinţa arzătoare de a avea înregistrate melodiile lui Ionuţ Caraene, pe care nu-l pot asculta decât dacă are chef să cânte (ceea ce se întâmplă destul de rar în ultima vreme :(). Nu ştiu, poate ajunge şi pe la el dorinţa mea şi se înduplecă, se înduioşează şi ne face o bucurie :D. Fac şi petiţie dacă trebuie, doar că nu o pot semna decât cei care au avut norocul de a-l asculta :D.

Acestea fiind spuse, îmi dau jos de pe dulap motanul şi mă retrag în lumea mea, în care e loc destul… dar numai pentru mine nu e loc destul în mine…

Vise ciudate…

În ultima vreme, n-am mai visat. De oboseală, de astenie, de stres, habar n-am, dar n-am visat! Şi nici nu am televizor, sau, oricum, nu urmăresc programele tv. Irelevant? Credeţi voi: am visat!! Şi nu orice! am visat că Oana Zăvoranu era supărată că nuş cine pusese pe net o poză cu ea şi cu maică-sa . Când mă trezesc, ce să-mi audă urechile la radio? Ceva de Oana Zăvoranu!!

Ciudat… foarte ciudat! Mai bine nu mai visam. Şi oricum, de unde tocmai Buzuca la mine în vis?

Măcar a venit Primăvara şi sper să rămână de data asta. Acasă duc adevărate războaie cu Lăscă şi încerc să-l dezvăţ de urcatul pe dulap. Cred că asta este forma lui de răzbunare: „aha… deci te dai ocupată, nu? nu vrei să mă bagi în seamă… nu-i nimic… mă urc pe dulap! na! aha… ia te uită, se poate să mă iei în braţe! Ştiam eu că nu fac ce trebuie când îţi cerşeam atenţia :D”. Cred că singura soluţie este să-i eliberez spaţiul pe dulap şi să mă obişnuiesc încetul cu încetul cu ideea că motanul meu locuieşte pe dulap.

Dar, până la urmă, ce înseamnă dacă visezi piţipoance? Vă rog, ajutaţi-mă să decodific mesajele transmise de subconştientul meu.

Vrea cineva un pisoi?

După cum ştiţi, am de vreo două luni aproape, un pisoi: pe Lăscărică. Frumos, cuminte, nu mă mai trezeşte dimineaţa, nu mă miaună decât dacă nu-l bag în seamă când se alintă el, nu mi-a ros nimic, nu mi-a stricat nimic… În concluzie, o minune de pisic!

DAR! sincer, îmi e milă de el că nu şi-a găsit o stăpână mai de doamne-ajută :D. Păi tocmai peste mine a dat, sărmanul… Eu, care nu suport să-mi facă cineva program (bine, aici a înţeles şi el că nu-i de joacă), eu care nu sunt simpatică decât dacă am chef, eu care vreau să fiu lăsată în pace când vreau să fiu lăsată în pace… Dacă stau bine şi mă gândesc, parcă eu aş fi pisică. Ceea ce nu e bine deloc: ducem o aprigă luptă pentru supremaţie – care pe care domină?

Bun, în concluzie, mi-e drag, dar ştiu că nu vreau să am pisică pe vecie! Mă uit la el şi-l văd cum creşte ca un porc şi mă înspăimântă gândul că dacă nu-l dau acuma, cât e mic şi drăgălaş şi mai poate cuceri încă inimile iubitorilor de pisici, e clar că se molipseşte de la mine, devine insuportabil şi nu-l mai vrea nimeni. Deci, dragi iubitori de pisici, am una bucată pisoi frumuşel, inteligent şi cuminte. Îl donez cu tot cu un kit de funcţionare (jucăriile preferate, lădiţă, castronaş), cu instrucţiuni de socializare şi un ghid al obiceiurilor sale pisiceşti.

Pentru detalii, informaţii sau orice altceva, lăsaţi-mi un semn, că ar fi păcat să nu-i găsim pe cineva care să-i ofere iubirea de care are nevoie.

Lăscă în toată splendoarea lui

Somnoros

Bau! ne alintăm şi noi...

Nostalgii şi neputinţe

Răsfoiam bloguri pe care le răsfoiesc de obicei. Am ajuns la raulnecesar şi m-am apucat de citit. Citeam, citeam, ceva despre despărţiri, când, m-a lovit în moalele capului: mi-e dor de Valea copilăriei mele. De aproape trei ani n-am mai dat pe-acolo şi, deşi îmi doresc foarte mult să ajung, parcă mi-e frică s-o fac.

Câtă dreptate: The end is always there, in its beginning. De cum aş păşi pe plaiurile natale, probabil că m-ar apuca regretul unei plecări iminente. Apoi m-aş lăsa copleşită de amintiri, aş deveni melancolică, nostalgică, aş reînvia fiecare clipă despre care, pe când se construia, nu ştiam cât va fi de importantă, mi-aş dori să mă pot întoarce în timp şi să pot rămâne acolo o vreme, mi-aş privi de departe balconul, m-aş apropia şi aş realiza că… nimic nu mai e la fel: nici strada, nici blocurile, nici vecinii şi, mai ales, nici proprietarii.

Sentimentul de acasă nu a mai fost nicăieri ca acolo. Imposibil de suportat gândul că unele lucruri, unele fiinţe, unele situaţii, nu se mai întorc, oricum ai plimba nisipul prin clepsidră. Nu pot să nu mă gândesc la Valea copilăriei mele decât ca la un fel de paradis pierdut pe care, deşi fizic îl pot regăsi oricând, rămâne pentru totdeauna imposibil de recuperat.

Nostalgia declanşată de postul cu pricina este foarte bine susţinută şi întreţinută chiar, de starea confuză pe care mi-au dat-o astăzi mixul de analgezice şi antibiotice cu care am încercat – în zadar până în prezent – să-mi potolesc intenţiile expansioniste ale feţei mele, care mă face să nu mă mai recunosc, în cel mai propriu şi pur fiziologic sens al cuvintelor. Aşadar, sunt bolnăvioară, Lăscă îmi şade agil pe umăr – urmăreşte cu ciudă mouse-ul pe ecran – şi mai toarce din când în când, cât să-mi aducă aminte că există.

Oricum, oricât de anesteziată sau umflată aş fi, nu pot să nu fiu mândră de copilaşul meu: blogul prăvăliei. Am dichisit eu ceva-ceva la el, m-am muncit puţin, dar zic totuşi că a meritat. Pentru sugestii şi reclamaţii, nu ezitaţi să mă contactaţi :D.

Sando, La multi ani!

Stiu, cu o mica intarziere, dar vroiam sa ma asigur ca sunt

mai bine mai tarziu decat mai devreme 😀

ultima care iti ureaza numai de bine pentru ziua ta de anul asta :D.

Merge explicatia? pana la urma nici n-am intarziat prea mult, doar doua zile :D.

Oricum, sa-ti mearga din plin si sa ne vedem mai des 😉

Te pupa si Lascarica, chiar daca nu-l cunosti inca.

Nu credeam s-ajung vreodată

Râdeam cu Yohnuţa la sfârşitul anului trecut că, la cât de căutată era cartea lui Petru Popescu, Supleantul, vom ajunge s-o vindem la kilogram (Aveţi Supleantul??? Două kilograme, vă rog!!). Bun, râdeam noi, râdeam, dar eu chiar mi-am cumpărat cărţi la kilogram! Mai exact, 735 gr. de cărţi, adică două cărţi (Shantaram si nuvele de E.a.Poe), de la acel second hand care vinde si carti, din spatele Halei Centrale.

Cărţi la kg.

Nu credeam s-ajung vreodată să-mi cumpăr cărţi cu atâta lipsă de respect din partea celor care le vând, dar, nebănuite sunt căile vieţii… Cine ştie, în curând poate voi cumpăra o caserolă cu veselie trasă în vid, trei legături de vorbe bune sau doua borcane de somn. Şi dacă sunt chiar foarte norocoasă, cu siguranţă prind fericirea la promoţie şi deja mă văd împingând cu spor un cărucior plin cu fericire (să vă dau şi vouă, căci e cu stoc limitat).

În rest, numai bine: Lăscărică a înţeles că nu i-ar sta bine împăiat, aşa că avem o convieţuire paşnică şi fără stricăciuni, eu mai am puţin şi termin seria House MD (pentru care trebuie musai şi neapărat să-i fac cinste lui Sebi cu o bere (pe balcon încă mai zac peturile alea de bere)), după care mă apuc de Mash (cu bunăvoinţa lui Guşterică ;)), mai şi citesc între timp (Insuportabila uşurătate a fiinţei de Kundera trebuie bifată, în caz că v-a scăpat), mă mai şi joc (momentan ma joc pe un carton cu niste culori: un Starry Night, foto când termin, evident), aşadar, bine în mare. În mic, discutabil 😉

Pisihastru’ Lăscărică

Într-un final, pisoiul meu sihastru, pe numele lui nou Lăscărică, a catadicsit să-mi recunoască existenţa în casă. După ce a stat ascuns mai multă vreme, până la urmă s-a hotărât că este posibil chiar să merit puţină încredere şi a intrat în cameră timid. Sau, mă rog, reticent şi foarte atent la orice mişcare sau zgomot. A observat situaţia, a văzut că sunt fată de treabă şi a sărit pe pat, lângă mine, unde a început să se alinte şi să-mi toarcă de zor. Aş putea spune că este un motan foarte harnic: e suficient să vorbesc puţin cu el şi deja începe să toarcă :).

Altfel, ne înţelegem noi bine… ca să zic aşa… Doar că mai avem puţin până să ne sincronizăm şi programul: el se trezeşte la 5.30, eu la 8.00. Sau cel puţin aşa era odată… Acum, el se trezeşte la 5.30, după care stă agăţat cu o lăbuţă de marginea patului, iar cu cealaltă îmi ţinteşte subtil faţa, nu cumva să mai dorm. Aşadar, nu cred că voi mai întârzia la prăvălie din cauza unui somn prea adânc.

Oricum, spuneam că sper într-o sincronizare a programului şi nu spuneam degeaba: în dimineaţa asta m-a lăsat să dorm până la 7.00!! Mare minune! cred că la mai mult de-atât nu pot spera, aşa că sper doar şi mâine să facă la fel.

Am să revin cu detalii din viaţa lui Lăscărică, dacă va mai înfăptui ceva notabil ;).