Tata a avut dreptate!

Tatăl meu nu vorbește serios mai niciodată, în schimb vorbele lui sunt pline de tâlc. Ironia fină, tăioasă, nu era mereu lucrul pe care doream să-l aud din partea lui, dar, pe de altă parte, o aveam pe mama pentru compătimiri și dulcegării. Echilibrul perfect!

Acum mai bine de șase ani, sufeream cumplit! Eram ca un copil răsfățat căruia îi fugise papagalul din colivie, după ce fusese sărmanul jumulit de pene și chinuit până la ultimul strop de răbdare (metaforic vorbind). Dar eu sufeream și avem dreptul să sufăr, pentru că fusesem trădată! Și nu te joci cu trădarea în dragoste, se știe. Dar repet, eram doar un copil răsfățat.

În momentul respectiv, am simțit cum lumea se prăbușește, se preface în cioburi minuscule și imposibil de lipit, deși aș fi avut răbdarea și determinarea să le pun la loc bucățică lângă bucățică lângă bucățică… Din fericire, n-am avut ocazia. M-aș fi așteptat ca lumea să se oprească în loc și să jelească măcar puțin dezastrul ce tocmai mi se întâmplase, să-și arate compasiunea ca în romanele victoriene, unde nu apărea nicio lacrimă pe obrazul personajului principal fără o rezonanță în natură. Și totuși, nimic! Din contră: era vară, soare și o vreme superbă! Totul era nedrept!

Știu că ați văzut și voi filme penibile în care suferința este dusă la cote maxime, ilustrată cu grimase teatrale pe fețele actorilor, false, dar puternice! Ei bine, am plâns o săptămână. Am plâns o săptămână, iar mama, alături de mine. Tata? Ei bine, ne-a lăsat în pace pentru o vreme. Dar cred că s-a plictisit de atâta doliu fără motiv și, cum altfel, dacă nu cu stilul său caracteristic, a marcat etapa de maturizare a micuței sale fiice:

– Ai de gând să mai plângi mult?

(ei bine, chiar nu mă gândisem să mă opresc! adică, ce-aș fi putut eu face dacă nu mai plângeam? mă speria viața de după jelanie)

Nu înțelegea, este clar: eu mă dădeam de ceasul morții și el voia să nu mai plâng! Doar mama mă înțelege: îmi plânge și ea de milă!

– Știu: a fost primul bărbat din viața ta, dar nu va fi ultimul cu siguranță! 

(eu rămân șocată de realismul cuvintelor! adevărul în fundul gol. De ce nu mi-a spus nimeni lucrurile așa direct? Mama, de ce m-ai lasat să plâng aiurea? Nu pot să cred că nu m-am gândit la asta până acum! chiar așa este!)

Îmi înghițeam lacrimile și aveam o față tâmpă de copil uimit, probabil.

Hai, gata! acum începe totul…

Tata nu vorbește serios de obicei, dar atunci a fost colosal! M-am trezit ca dintr-un vis în care amorțești și nu te poți mișca bine. Aveam energie și tocmai aflasem adevărul pur: toată lumea cade, depinde doar cât de mult îți plângi de milă înainte de a te scutura și de a porni mai departe!

Evident, aș fi ipocrită să spun că povestea s-a terminat acolo, ca în filmele cu happy end. Nu, n-a fost ușor: a urmat perioada de doliu, trebuia să mă obișnuiesc puțin câte puțin cu lipsa lui din viața mea (deși nu cred că am apreciat ceea ce îmi oferea mereu), încercam să îl sun cât mai puțin (se simțea vinovat și îmi răspundea – mare greșeală: izolarea perfectă ar fi fost mai dură, dar mai eficientă), să îl visez cât mai puțin, să-l scot din mintea mea. Începusem să lucrez până la epuizare, pentru ca atunci când ajungeam acasă, să adorm imediat – nu-mi permiteam luxul de a mă lăsa copleșită de gânduri. N-a fost ușor nici să-mi recunosc greșelile și să accept că fusesem un copil răsfățat care n-a știut decât să creadă că totul i se cuvine, că nu trebuie să dea nimic, pentru că oricum primea totul. Greu, greu… Au fost niște ani la mijloc, au fost niște victime colaterale, au fost niște prieteni care mi-au fost alături și care nu m-au compătimit, ci mi-au dat palme peste ceafă. A fost greu, dar… există viață după dezastre!

Tata a avut dreptate și mă bucur că a fost acolo, în momentul care avea să devină cheie. Degeaba regretăm ceea ce a fost și nu mai este, ceea ce am fi putut face și n-am făcut, ceea ce am fi putut dărui și n-am dăruit. Degeaba tragem după noi vechi relații, dacă nu învățăm nimic din ele.

Imi imaginez că asta este versiunea cea mai simplă: arhivăm sentimentele, experiențele, regretele, ura, furia, intr-un folder pe care-l copiem pe un memory stick. Cu el în buzunar, avem mai multă libertate de mișcare și parcă zâmbim mai des și suntem mai ușurați decât dacă am căra vrafuri de dosare cu toate cele enumerate mai sus. Ca să nu mai vorbim că nimeni n-ar vrea să adoarmă lângă cineva plin de atâtea chestii de cărat… Decât poate cineva suferind de sindromul Superman (dar despre acesta mai pe larg altă dată).

Tata a avut dreptate, chiar dacă am înțeles destul de târziu asta.

 

Anunțuri

De fapt, nu au dreptul sa moara!

Cine se cred oamenii, sa-si permita sa mora? Cine se cred parintii sa faca asa ceva? Ei nu pot, n-au dreptul s-o faca! Ne au pe noi… noi cui ramanem?

Cand eram prin liceu, un om de 24 de ani mi se parea batran. Prin facultate, un om de 50 de ani mi se parea batran. Acum, eu am depasit cei 24 de ani, iar mama se indreapta cu pasi repezi spre acei frumosi 50 de ani. Sunt tineri imi zic… Parintii mei, desi sunt acum la varsta la care mai de mult vedeam batranetea instalata, ii vad ca fiind tineri si frumosi. Sunt impreuna de 32 de ani si ne mai datoreaza cel putin inca pe-atat. Parintii n-au voie sa moara.

Au datoria sa vada rodul muncii lor, complet implinit. Ne-au vazut imbobocind si ne vad cum dam in floare, dar trebuie sa vada mai mult decat atat. Este complet nedrept. Parintii ar trebui sa fie nemuritori, asa cum ii vedem noi. Supereroii care faceau lumea sa capete sens. Lumea noastra este asa datorita lor, iar in lumea noastra ei sunt intotdeauna la indemana.

Nu ma mai stresa cu atatea telefoane! sunt bine! Nu te mai panica atata pentru orice nimic! Si inchizi telefonul furios de grijile excesive ale mamei. Dar daca intr-o buna zi ti-ai dori sa te sune si sa te intrebe de o mie de ori daca ai mancat si daca te-ai imbracat bine, pentru ca s-a anuntat frig, dar afurisitul ala de telefon nu mai suna? Suntem obisnuiti sa fie mereu disponibili si sa raspunda cu voce binevoitoare atunci cand avem noi chef de povesti. Dar noi? noi ce dam in schimb?

Parintii nu au voie sa moara! Si totusi, ca niste copii obraznici, o fac. Fara sa ne intrebe, fara sa ne ceara voie, pur si simplu… dispar. Iar in urma lor se deschide un gol imens, pe care n-ai cum sa-l acoperi. Un gol pe care n-ai cum sa-l intelegi.

Astazi, mama unei prietene a fost copilul obraznic si… a plecat.

Cea mai frumoasă parte din mine

Cea mai frumoasă parte din mine nu sunt eu. Este o parte pe care o păstrez şi de care mă îngrijesc din când în când, însă nu îmi aparţine. Cea mai frumoasă parte din mine, eşti tu!

Ce aş fi însemnat eu fără oamenii din jurul meu, poate că este o întrebare pe cât de stupidă, pe-atât de înspăimântătoare. Şi totuşi, un exerciţiu de imaginaţie mă face să cred că fiecare om în minus, ar fi însemnat un alt eu, iar fiecare om în plus, un eu la fel de diferit.

Am învăţat să ascult, să privesc, să înţeleg, să nu judec şi, mai ales, am învăţat să iubesc. Uneori mai uit să privesc, să înţeleg şi mai ales, să nu judec. Alteori, îmi amintesc doar să iubesc. Şi simt că este suficient!

 

 

Foaie brună şi uscată, iată cum scriam odată…

– 30 august 2009 –

Îmi face plăcere să-mi citesc gândurile din anumite momente, să rememorez trăirile şi idelile ce mi-au săgetat mintea sau suflet într-o etapă a existenţei, aşa că uneori mai scriu.

Îmi place să scriu despre ceea ce citesc, dar când mă gândesc totuşi că aş putea lua şi bani pentru „recenziile” astea, mă blochez. Şi totuși, mi se pare prostituţie intelectuală. Am impresia că îmi vând sufletul şi implicarea, pe un preţ de nimic. Pentru că nu poţi citi o carte fără să te implici, fără să te identifici, fără să te regăseşti măcar într-o părticică din lumea zugrăvită de înşiruirile de cuvinte ce ţi se aştern în faţa ochilor. La prăvălie e altceva. E ca şi cum aş împărtăşi un secret cu nişte oameni care ştiu să-l păstreze şi să-l preţuiască, pentru ca mai apoi să-l încredinţeze mai departe, în mare taină, altor păstrători. E altceva… simt că aşa e mai potrivit şi că aşa, îmi păstrez integritatea. Dacă există cu adevărat…

Mă fascinează contemplările. Nu mă pricep la artă şi habar n-am cum trebuie privit un tablou, dar trebuie să fie ceva asemănător cu lumea. Ies pe stradă şi îmi place să-i privesc pe ceilalţi ca şi cum ar fi într-un tablou, ca şi cum eu aş fi undeva înafară şi nimeni nu mă poate vedea. Şi-mi place să-mi imaginez diverse lucruri.

Mai deunăzi, mergând spre casa alor mei, în autobuz, m-am aşezat în spate de tot. Erau scaune libere, dar alături de fiecare scaun liber era câte un călător, făcând astfel scaunul mai puţin liber. Din spate aveam toate condiţiile necesare unei analize a comportamentului, a naturii şi a misterului uman. M-am ascuns în spatele a două coperţi şi am început să citesc. În mâini ţineam Cititorul, dar eu, cititoarea, nu împărtăşeam nimănui bucuria lecturii. Iar pe drum de ţară, lectura poate fi doar o bucurie mascată, căci durerea de cap instalată în urma încercării de a-ţi concentra privirea pe rândurile ce sar peste gropi este greu de ignorat. Rămâne în schimb contemplarea lumii ce sărea în ritm cu gropile din drumul străbătut.

O ceafă tânără, îngustă, acoperită cu fire zglobii de păr arămiu, în stânga. În dreapta, un profil puţin mai matur, ce scotea în evidenţă un ochi cenuşiu şi puţin trist. Sau poate doar resemnat. În dreapta ochiului cenuşiu, un păr blond sintetic, prins în coadă de cal. Din când în când, profilul descria cu o linie fină, schematic, nasul ce se prelungea cu o streaşină elegantă deasupra ochiului cu pricina, atrăgând săgeţile încruntate ale blondului rece si aspru ca o bârnă metalică. Sub scaunul din dreapta ochiului cenuşiu, o sacoşă îşi revarsă conţinutul, capitulând cu uşurinţă în faţa zdruncinăturilor insistente ale drumului. Îmi aşez mâna uşor pe spatele uşor arcuit al ochiului uşor întristat şi îi şoptesc uşor că sacoşa consoartei a cedat gravitaţiei. Îmi zâmbeşte uşor şi îşi propteşte concis cotul în coasta cozii de cal metalic-blondă. Oricum coasta fusese a lui cu câteva mii de ani în urmă, când cineva hotărâse să-i curme plictiseala cu o durere de cap, aşa că o durere fizică exact în ceea ce cândva îi aparţinuse, nu-i provoca nicidecum remuşcări.

La coborâre, ochiul cenuşiu mi-a mulţumit cu un alt zâmbet. M-am făcut că nu-l receptez: eram captivată de lectură. Iar autobuzul a pornit din nou în călătoria sa printre şi peste gropi, spre un deal cam chircit.

Un pas în spate – tratat redundant despre repetiţia clişeistică a sinelui

De cele mai multe ori, uit să fac asta: uit să fac un pas în spate ţi să privesc dintr-un unghi neutru ceea ce sunt şi mi se întâmplă… Neutru? Este mult spus. Voi fi o subiectivă până la moarte! Dar nu aş putea altfel decât filtrând totul prin propiu-mi ego. Sunt egoistă şi se vede. Sunt individualistă şi se simte! Sunt nesimţită şi faptul că o recunosc nu mă face cu nimic mai puţin decât cele declarate mai sus… Dar încerc să nu deranjez prea tare. Merg pe vârfuri prin viaţa voastră şi când mă apropii mai graţios de clanţă, când să apăs bucuroasă că nu am spart nimic, îmi dau seama că am nasul prea pe sus şi că tocmai am agăţat o vază suspendată, care cade şi face zgomot. Sunt ca un elefant între porţelanuri, oricât de clişeistic şi kitchios ar suna.

Sunt un clişeu pentru că mă repet la fiecare pas. În viaţa mea, redundanţa pare că palpită de noutate cu fiecare inevitabilă repetare. Absurdul se înveleşte de sens şi transmite mesaje criptate pentru minţi destupate. Sunt clişeistic de redundantă şi asta nu mă face decât să mă bucur de graţioasa-mi rutină: să îl iubesc iar şi iar, niciodată la fel, deşi cu exact aceleaţi mişcări, gesturi şi şoapte. Ştii ceva? Te iubesc! Invariabil, aceeaşi aprobare ştrengară, redundantă la rândul ei, încât simpla întrebare: Ştii ceva? nu poate nici de s-ar sfârşi pământul, să se sfârşească altfel decât aşa cum o face clişeistic de-o… viaţă de om îndrăgostit.

Şi abia atunci când mă simt redundant ţesută în pene şi plăpumi ancorate de braţul său, abia atunci pot, şi îmi iese perfect: fac un pas în spate, îmi admir sentimentele şi-mi contemplu sufletul vaporizat de linişte. Abia atunci mă văd acolo, în locul acela în care, clişeistic vorbind, aş sta…o viaţă… de om îndrăgostit…

Happy Penguin’s Day

 La mulţi ani de ziua Pinguinului!

Cu lumânări înfipte în două prăjiturele (tortul era prea banal), cu două voci răguşite „cântând” clasicele versuri, cu traseu de orientare turistică prin casă, după cadouri (de unde să ştiu eu că busola se debusolează în preajma aparatelor casnice?), cu o motocicletă nouă tronând acum pe televizor, Pinguin’s Day a început… special :). Ca însuşi sărbătoritul, de altfel!

La cât mai multe ambalări de motoare!

Melodie de înveselire permanentă!

 

În Căsuţa Zânelor, sau fiecare în căsuţa lui, la un moment dat s-a întrebat, aşa, ca un copil, ce este dragostea?

Din când în când am impresia că ştiu şi tind să dau răspunsul clasic şi clişeistic legat de fluturaşii în stomac. Dar nu, nu cred în asta. E puţin mai mult, puţin mai multă trudă, puţin câte puţin (ca să citez o altă melodie a lui Cosmin), de la fluturaşi sau floricele zburând pe câmpii, care, fie vorba-ntre noi, nu zboară o veşnicie, la altceva, mult mai puţin tumultos, dar mult mai plăcut în acalmia sa.

Şi-atunci, răspunsurile la întrebare se schimbă, devin mai variate, par banale, dar îţi sunt atât de dragi, încât nu mai contează. Dragostea începe să fie ceasul care sună la şase dimineaţa fără să te mai deranjeze, privirea morocănoasă pe care o zăreşti printre pleoape, cuvintele nerostite, cafeaua băută din aceeaşi cană, o îmbrăţişare în miez de noapte şi câte şi mai câte nimicuri. Dragostea începe să fie ceva necunoscut, un teren imprevizibil, dar de care te bucuri clipă de clipă, căci n-ai mai cunoscut-o aşa, parcă nici nu-ţi vine s-o numeşti dragoste, parcă nu seamănă cu ceea ce ştiai tu despre dragoste, dar asta nu mai contează. Orice ar fi, oricum s-ar numi, oricât de banală ţi-ar fi părut, te-a captivat şi îţi place. Iar altceva parcă nici n-ar mai conta.

Şi primăvara? Când vine primăvara?

Şi parcă primăvara întârzie

De multe zile tot deschid fereastra să scriu aici şi o închid fără să fac totuşi ce mi-am dorit. Şi ar fi atât de multe de scris, ar fi atât de multe chestii care-mi străbat mintea…

Odată cu apariţia dragului meu Freud în viaţa mea, am înţeles cât de mult înseamnă să te deschizi în faţa cuiva, cât de mult te ajută să-ţi auzi gândurile verbalizate şi să-ţi dai seama astfel cât de stupide sunt, uneori, marile griji ce te frământă. Dar parcă toate întâmplările tind să-i dea dreptate şi asta mă face să mă simt mai norocoasă pe zi ce trece. Se ştie, nimeni nu apare întâmplător în viaţa noastră.

 Au apărut mulţi oameni în viaţa mea de-a lungul timpului şi de la fiecare am avut câte ceva de învăţat. Dar nu am făcut-o de fiecare dată. Uneori, coincidenţele nu sunt doar coincidenţe, iar asta mă speriase: prea semănau toate. Şi poate că tocmai de aceea semănau, pentru că trebuia să aleg din nou şi am ales să nu mai fac aceleaşi greşeli. Coincidenţele au început să dispară. Lucrurile par a fi aşa cum ar fi fost normal să fie: noi. Şi fiecare zi e o nouă zi, pe care nu ştiu cum am s-o închei, dar ştiu că am să mă îndrept spre casă şi am să zâmbesc, iar a doua zi am să zâmbesc de dimineaţă, somnoroasă, dar fericită că totul este acolo din nou şi că este bine.

Nu vreau planuri şi nu văd capătul. Privesc înainte şi mă simt bine. Parcă încep să nu mai atârne după mine toate lanţurile ruginite ce mă ţineau în loc. Parcă încep să înţeleg. Parcă, îmi vine să zâmbesc mai des (ceea ce este grav! oricum zâmbeam mult).

Gata, am scris! Mă pornesc spre casă, cu drag.

Aventurile unui mitic parvenit

Deoarece a fost o vreme extrem de ingrată şi nici măcar nu a nins, am rămas în casă. Dezorganizarea îmi place, sunt la rându-mi aparent dezorganizată, deşi îmi planific fiecare pas haotic, în parte. Uneori nu vreau să pendulez de ici colo şi nici nu vreau să mă prefac prosteşte că aştept ceva ce este clar că nu se va întâmpla. De multe ori zâmbesc frumos şi dau din cap aprobativ, deşi mă zgârie ipocrizia cu care tratez propriile-mi idei. De multe, multe ori, sunt ipocrită şi nu-mi place.

Uneori, destul de rar, inexistentă acţiune în ultima jumătate de an, scriu ceea ce mă inundă şi stă să-mi fragmenteze fiinţa. Se revarsă în cuvinte. Din seria unor astfel de cuvinte înlănţuite, ceva mai vechi:

Dezamăgiţi, dezamăgim la rândul nostru. Nerăbdători să primim un semn de viaţă, uităm să dăm semne de viaţă. Ocupaţi să ne concentrăm toată atenţia asupra cuiva, ignorăm atenţia oferită de altcineva. Încercând să obţinem mai mult, omitem să ne bucurăm de ceea ce avem deja.

Plouă şi tot ce vreau e să scap de slăbiciunile mele, să le spele picăturile şi să le ducă în canalul imens de colectare al scursurilor umane. E târziu şi nu vreau să plec acasă tocmai pentru că ştiu că acolo nu plouă. Acolo toată ipocrizia mi se usucă pe piele şi degeaba scuip mici flegme mincinoase, căci ipocrizia se cimentează uşor, se crapă subtil dând dovadă de instabilitate şi mă strânge. Mă constrânge să recunosc măcar în singurătatea casei mele că ipocrizia mi-e a doua haină. Şi-mi spune că nu-i o idee tocmai bună să te minţi singur.

Mi-am dorit mereu să contez, să influenţez cumva, în bine, vieţile celor pe lângă care trec. Mi-am dorit să cunosc foarte multă lume, dar nu mi-am pus niciodată problema cum aş putea păstra legătura cu toţi aceşti oameni. Sunt un om minunat, dar dacă treci de stratul superficial de poleială s-ar putea să se vadă rugina ce roade din mine şi-mi lasă carenţe imense de fericire. Nu sunt decât un parazit sentimental pentru propriile mele sentimente. Şi un vierme fără scrupule pentru ale celorlalţi. Ar trebui să-mi cer iertare. Dar cui?

Şi până la urmă, ce mai contează? E ca şi cum cineva ţi-ar fi aruncat căţelul în faţa trenului, iar mai apoi ar fi venit să-ţi ceară iertare. Chestii inutile care nu mai contează şi nu mai schimbă nimic. Te chinuie gândul că îţi ascunzi ipocrizia, dar ţi-e frică să-ţi arăţi lumii adevărata faţă.

Somn uşor, ipocrit anonim…


Încă o călătorie în jurul soarelui…

Dacă-i bal, bal să fie! Dacă nu, atunci nu :D!

Un sfert de secol și mi s-au dorit cel puțin încă trei sferturi!! Nu, nu, nu!! Știu că mă iubiți, dar mai ușor cu urările de genul acesta :). Nu de alta, dar prea puțini dintre voi ar mai apuca să se bucure de mirobolanta-mi prezență pentru atât de multă vreme :D.

De ziua mea, pentru că sunt țintuită în București și pentru că Iulia îmi va face pe plac, am planuri mari, de plimbări lungi. Nu foarte de dimineață, evident, dar asta e altă discuție…