Un pas în spate – tratat redundant despre repetiţia clişeistică a sinelui

De cele mai multe ori, uit să fac asta: uit să fac un pas în spate ţi să privesc dintr-un unghi neutru ceea ce sunt şi mi se întâmplă… Neutru? Este mult spus. Voi fi o subiectivă până la moarte! Dar nu aş putea altfel decât filtrând totul prin propiu-mi ego. Sunt egoistă şi se vede. Sunt individualistă şi se simte! Sunt nesimţită şi faptul că o recunosc nu mă face cu nimic mai puţin decât cele declarate mai sus… Dar încerc să nu deranjez prea tare. Merg pe vârfuri prin viaţa voastră şi când mă apropii mai graţios de clanţă, când să apăs bucuroasă că nu am spart nimic, îmi dau seama că am nasul prea pe sus şi că tocmai am agăţat o vază suspendată, care cade şi face zgomot. Sunt ca un elefant între porţelanuri, oricât de clişeistic şi kitchios ar suna.

Sunt un clişeu pentru că mă repet la fiecare pas. În viaţa mea, redundanţa pare că palpită de noutate cu fiecare inevitabilă repetare. Absurdul se înveleşte de sens şi transmite mesaje criptate pentru minţi destupate. Sunt clişeistic de redundantă şi asta nu mă face decât să mă bucur de graţioasa-mi rutină: să îl iubesc iar şi iar, niciodată la fel, deşi cu exact aceleaţi mişcări, gesturi şi şoapte. Ştii ceva? Te iubesc! Invariabil, aceeaşi aprobare ştrengară, redundantă la rândul ei, încât simpla întrebare: Ştii ceva? nu poate nici de s-ar sfârşi pământul, să se sfârşească altfel decât aşa cum o face clişeistic de-o… viaţă de om îndrăgostit.

Şi abia atunci când mă simt redundant ţesută în pene şi plăpumi ancorate de braţul său, abia atunci pot, şi îmi iese perfect: fac un pas în spate, îmi admir sentimentele şi-mi contemplu sufletul vaporizat de linişte. Abia atunci mă văd acolo, în locul acela în care, clişeistic vorbind, aş sta…o viaţă… de om îndrăgostit…

Melodie de înveselire permanentă!

 

În Căsuţa Zânelor, sau fiecare în căsuţa lui, la un moment dat s-a întrebat, aşa, ca un copil, ce este dragostea?

Din când în când am impresia că ştiu şi tind să dau răspunsul clasic şi clişeistic legat de fluturaşii în stomac. Dar nu, nu cred în asta. E puţin mai mult, puţin mai multă trudă, puţin câte puţin (ca să citez o altă melodie a lui Cosmin), de la fluturaşi sau floricele zburând pe câmpii, care, fie vorba-ntre noi, nu zboară o veşnicie, la altceva, mult mai puţin tumultos, dar mult mai plăcut în acalmia sa.

Şi-atunci, răspunsurile la întrebare se schimbă, devin mai variate, par banale, dar îţi sunt atât de dragi, încât nu mai contează. Dragostea începe să fie ceasul care sună la şase dimineaţa fără să te mai deranjeze, privirea morocănoasă pe care o zăreşti printre pleoape, cuvintele nerostite, cafeaua băută din aceeaşi cană, o îmbrăţişare în miez de noapte şi câte şi mai câte nimicuri. Dragostea începe să fie ceva necunoscut, un teren imprevizibil, dar de care te bucuri clipă de clipă, căci n-ai mai cunoscut-o aşa, parcă nici nu-ţi vine s-o numeşti dragoste, parcă nu seamănă cu ceea ce ştiai tu despre dragoste, dar asta nu mai contează. Orice ar fi, oricum s-ar numi, oricât de banală ţi-ar fi părut, te-a captivat şi îţi place. Iar altceva parcă nici n-ar mai conta.

Şi primăvara? Când vine primăvara?

Încă o călătorie în jurul soarelui…

Dacă-i bal, bal să fie! Dacă nu, atunci nu :D!

Un sfert de secol și mi s-au dorit cel puțin încă trei sferturi!! Nu, nu, nu!! Știu că mă iubiți, dar mai ușor cu urările de genul acesta :). Nu de alta, dar prea puțini dintre voi ar mai apuca să se bucure de mirobolanta-mi prezență pentru atât de multă vreme :D.

De ziua mea, pentru că sunt țintuită în București și pentru că Iulia îmi va face pe plac, am planuri mari, de plimbări lungi. Nu foarte de dimineață, evident, dar asta e altă discuție…

Dar cartea aceasta am lăsat-o acasă…

Îmi vine în minte brusc, un citat dintr-o carte. Mereu îmi apar în fața ochilor pagini din cărțile care mi-au plăcut, iar în momentul în care prezentul se oglindește în vreun citat, simt nevoia acută să îmi reîmprospătez respectiva bucată de lume inventată de altcineva, nu pentru mine, deși mereu am impresia că așa e.

”Există o femeie. Umbră îmi spune.” Citat refăcut din memorie, frântura ce-mi taie fin realitatea. Peter Esterhazy – ”O femeie”. Îmi îndrept privirea spre raftul în care așa-zisa mea bibliotecă își duce viața plăpândă de capitală, scrutez titlurile cu sufletul exaltat de plăcerea anticipată a răsfoirii paginilor atât de dragi, dar brusc, realizez că nu e aici! În inconștiența împachetării bagajelor, am lăsat-o în urmă! O citisem, ce-i drept, iar acesta fusese un criteriu esențial, dar ceva din mine mă acuză acum violent pentru absurda-mi decizie! Cum pot, de ce pot, uneori, să fiu atât de pragmatică, încât să-mi neg existența?

Reconstruiesc în memorie: copertă lucioasă, formă aparte, mai alungită decât o carte normală, chipul unei femei stilizat, culori calde, pământii, pagini albe, pasaje scurte, frază sacadată, șablonată, stil ușor de împrumutat și de aplicat oricărei ființe, oricărei vieți, oricărei existențe. Aș putea inventa o mie de pagini pe același șablon, aș putea scrie două mii de povești, descriind trei mii de clișee, trăite de noi toți, la un moment dat, din trecut sau poate viitor.

Așadar, mintea-mi dornică de creația lui Esterhazy, crează la rândul ei, iar degetele aleargă pe tastatură, abia atingându-i tastele pe care rămân punctulețe fierbinți de transpirație. Ia șablonul, schimbă sexul, se lasă în voia Universului și …

Există un bărbat. Mă iubește. Mereu simte nevoia să audă vorbe de laudă. Mereu simt nevoia lui. Aproape niciodată nu-i fac pe plac.

Există un bărbat. Fluctuația pasiunii lui mă amețește. Mă iubește și mă caută, mă urăște și mă caută mai cu foc! Trebuie să știu că m-ar fi iubit până la epuizare, dacă nu l-aș fi făcut să mă urască! Încearcă să pară că nu suferă atunci când îmi spune că este foarte afectat. Viața lui s-a schimbat. Probabil scrie varianta lui de poveste. Se pricepe la scris, iar înflăcărarea ce-l învăluie în preajma ideii de mine, îi șade mai bine decât haina de om responsabil. Acolo mai are de cârpit niște petice. Ieri i-am văzut consoarta. Astăzi probabil mă urăște din nou.

Există un bărbat. Unicul bărbat aș putea spune. M-a iubit foarte mult, iar eu eram doar un copil. M-a iubit foarte mult, iar eu credeam că așa se cuvine, că așa mi se cuvine, că nu trebuie să fac nimic și că el va rămâne acolo mereu. Aveam impresia că singura lui menire în viață este să mă iubească pe mine. La fel cum și eu îl iubeam… Și doamne, ce-am mai suferit când el nu a priceput felul meu criptat de a-l iubi și a plecat… Nu e vina lui. Eu eram doar un copil, nu știam nimic, el m-a învățat tot. Există un bărbat, datorită cui am ajuns cine sunt. Mă iubea foarte mult. Dar asta a fost undeva departe… Acum nu mă mai iubește. Acum doar mă face să sufăr. Chiar dacă nu știe…

Există un bărbat. Este cel mai frumos bărbat din lume. Nu mă iubește. Lucru evident! Chestiune care nu mă deranjează, însă, câtuși de puțin. Indiferența ființei mele în orizontul său, n-a fost chiar atât de indiferentă. Pasiune ascunsă, aproape complet tăinuită, descoperită puțin, la un colț. Genială provocare de autodepășire, autosuficiență, indexare și extaz. Neasumarea și neconsumarea, ambele în aceeași barcă. La vâsle, fie eu, fie cel mai frumos bărbat din lume, vâslim în același sens radial. Nu ajungem nicăieri în alt loc decât acela în care am mai fost.

Există un bărbat. Paradoxal, nu mă iubește. Sau mă iubește și brusc paradoxul se inversează, iar pe mine mă cuprinde  o dragoste pur și simplu platonică. Îl sun. Mă sună. Îl caut. Mă caută. Nu vrea nimic de la mine, nu vreau nimic de la el. Mi-l imaginez uneori ca fiind al meu. Plictisitor. Mi-l imaginez ca nefiind al meu. Mă cuprinde spaima. Îl sun. Mă sună. Ne iubim. Platonicește, conchid eu în lipsă de dovezi.

Există un bărbat. Mereu există un bărbat. Mereu se încadrează într-un tipar: fie mă adoră, fie se îndrăgostește, fie nu vrea nimic de la mine, fie își declară pasiunea, fie și-o exercită doar, fie îmi face surprize, fie mă minte, fie e dat, fie încearcă să mă manipuleze, fie mă urăște, după ce fie m-a iubit, fie s-a făcut, fie încearcă doar să-mi ia ochii. Mereu există o situație, mereu alta, mereu trasă la indigo, mereu o variantă mai proastă sau mai bună. Mereu eu, aceeași, fie înflăcărată, fie afurisită, fie rece, fie indiferentă, fie orgolioasă, fie cu garda căzută, fie mereu în gardă, fie mironosiță și enervantă, fie mimoză, fie plină de sine, fie fără motiv.

Mereu există un bărbat, astfel cum mereu exist eu, obiect vag denumit ”o femeie”, în povestirea altcuiva: Există o femeie. Mă ignoră. Mă iubește. Mă alungă…

Sfaturile unui diavol bătrân către o ”librărie” bucureșteană

În periplul meu prin București, astă seară mă plimbam agale pe Magheru, de la Romană înspre Universitate, cu gândul să iau metroul până la Unirii, căci mă încerca o teribilă stare de săvârșală. Evident, vorbeam la telefon, că doar nu eram nebună să pierd timpul mergând pe stradă și atât! Și cum vorbeam eu, așa, cu dragul meu Freud, îmi spune că se delectează intelectualicește cu ”Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr”.

Sar ca friptă: ăsta are pile mai puternice, a făcut rost de carte, deși era de ceva vreme ediție epuizată? zic eu în sinea mea și îl întreb, evident, de unde o are? Mi-o trântește elegant (cum prea bine se pricepe!) că de la librărie, din moment ce s-a reeditat! Dar vai, rușine mie! Nu știam!

Și cum nimic pe lumea asta nu este întâmplător, întâmplarea a făcut ca tocmai atunci să trec pe lângă Sala Dalles. Toți senzorii mei luminau violent, cu săgeți luminoase, către librărie! Nu mai intrasem de vreun an pe-acolo, deși îi văd vitrina aproape zilnic, de vreo lună. În seara asta mi-am amintit de ce!

La început, vitează nevoie mare, am zis că mă descurc și singură, cât de greu poate să fie, mai ales că este o librărie imensă, dar m-am înșelat! Aceeași organizare pe care o tot observasem și în vitrină: lipsită de sens ori aspect comercial. Am renunțat la căutări, căci nu-mi făcea plăcere să pierd vremea pe-acolo, așa că am întrebat despre locația raftului cu noutăți. Un domn m-a îndrumat galant spre ieșire, acolo unde se aflau noutățile (știu că vara editurile nu prea au activitate, dar culmea, erau aceleași chestii pe care le lăsasem în raftul de noutăți din prăvălia mea, acum o lună de zile!) și m-a întrebat dacă sunt în căutarea unui titlu anume. DA, zic eu, caut ”Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr”! Dar domnul, foarte bine informat, mă anunță că este cam veche această carte și nu se mai găsește… doar dacă n-or reedita-o ăștia, cumva…

Am plecat liniștită: mâine mă duc la o librărie, să fiu sigură că găsesc totuși cartea!

Și scriitorii e oameni

Home alone. București. Călduri infernale. Internetul rezistă!

Păi dacă rezistă, zic, hai să mai navighez și eu nițel prin spațiul virtual, să văd cine ce-a mai scris, pe cine, ce mai deranjează, cine ce-a mai citit, chestiuni de rutină. Dar cum în ultima vreme rutina mea scosese destul de mult din calcul computerul, am rămas în urmă cu multe…

Deschid blogul meu, văd una alta și mă deplasez în continuare să văd ce mai face Hobbitul, despre care nu mai știu nimic, zic hai să văd ce-a mai scris și Lăzărescu și, ce să vezi? Și scriitorii e oameni! Lăzărescu și-a pus același skin ca și mine! Nu știu dacă eu am fost prima sau el, dar ce mai contează?

Plec mai departe la navigat cu aspiratorul prin casă, apoi cu bicicleta în parc, apoi cine știe pe unde-oi mai ajunge… Poate la concertele de muzică simfonică din Parcul Colțea din Piața Universității, că tot sunt în aer liber și la îndemână 😉

Inception

Realitatea? Cum o putem recunoaşte? Şi dacă totul este doar un vis, plăsmuit de propriul subconştient, iar noţiunea de realitate devine extrem de labilă?

Un film remarcabil, cu o coloană sonoră demnă de vertijul pe care ţi-l construieşte şi în care te lasă, încetul cu încetul, să te unifici cu metafora, complexitatea şi nevoia de a înainta în profunzimea minţii umane.

Pentru că uneori chiar trebuie să visezi la mai mult!

Film văzut la Cinema Patria şi cu siguranţă îl voi mai vedea, cel puţin o dată :D.