- 30 august 2009 -
Îmi face plăcere să-mi citesc gândurile din anumite momente, să rememorez trăirile şi idelile ce mi-au săgetat mintea sau suflet într-o etapă a existenţei, aşa că uneori mai scriu.
Îmi place să scriu despre ceea ce citesc, dar când mă gândesc totuşi că aş putea lua şi bani pentru „recenziile” astea, mă blochez. Şi totuși, mi se pare prostituţie intelectuală. Am impresia că îmi vând sufletul şi implicarea, pe un preţ de nimic. Pentru că nu poţi citi o carte fără să te implici, fără să te identifici, fără să te regăseşti măcar într-o părticică din lumea zugrăvită de înşiruirile de cuvinte ce ţi se aştern în faţa ochilor. La prăvălie e altceva. E ca şi cum aş împărtăşi un secret cu nişte oameni care ştiu să-l păstreze şi să-l preţuiască, pentru ca mai apoi să-l încredinţeze mai departe, în mare taină, altor păstrători. E altceva… simt că aşa e mai potrivit şi că aşa, îmi păstrez integritatea. Dacă există cu adevărat…
Mă fascinează contemplările. Nu mă pricep la artă şi habar n-am cum trebuie privit un tablou, dar trebuie să fie ceva asemănător cu lumea. Ies pe stradă şi îmi place să-i privesc pe ceilalţi ca şi cum ar fi într-un tablou, ca şi cum eu aş fi undeva înafară şi nimeni nu mă poate vedea. Şi-mi place să-mi imaginez diverse lucruri.
Mai deunăzi, mergând spre casa alor mei, în autobuz, m-am aşezat în spate de tot. Erau scaune libere, dar alături de fiecare scaun liber era câte un călător, făcând astfel scaunul mai puţin liber. Din spate aveam toate condiţiile necesare unei analize a comportamentului, a naturii şi a misterului uman. M-am ascuns în spatele a două coperţi şi am început să citesc. În mâini ţineam Cititorul, dar eu, cititoarea, nu împărtăşeam nimănui bucuria lecturii. Iar pe drum de ţară, lectura poate fi doar o bucurie mascată, căci durerea de cap instalată în urma încercării de a-ţi concentra privirea pe rândurile ce sar peste gropi este greu de ignorat. Rămâne în schimb contemplarea lumii ce sărea în ritm cu gropile din drumul străbătut.
O ceafă tânără, îngustă, acoperită cu fire zglobii de păr arămiu, în stânga. În dreapta, un profil puţin mai matur, ce scotea în evidenţă un ochi cenuşiu şi puţin trist. Sau poate doar resemnat. În dreapta ochiului cenuşiu, un păr blond sintetic, prins în coadă de cal. Din când în când, profilul descria cu o linie fină, schematic, nasul ce se prelungea cu o streaşină elegantă deasupra ochiului cu pricina, atrăgând săgeţile încruntate ale blondului rece si aspru ca o bârnă metalică. Sub scaunul din dreapta ochiului cenuşiu, o sacoşă îşi revarsă conţinutul, capitulând cu uşurinţă în faţa zdruncinăturilor insistente ale drumului. Îmi aşez mâna uşor pe spatele uşor arcuit al ochiului uşor întristat şi îi şoptesc uşor că sacoşa consoartei a cedat gravitaţiei. Îmi zâmbeşte uşor şi îşi propteşte concis cotul în coasta cozii de cal metalic-blondă. Oricum coasta fusese a lui cu câteva mii de ani în urmă, când cineva hotărâse să-i curme plictiseala cu o durere de cap, aşa că o durere fizică exact în ceea ce cândva îi aparţinuse, nu-i provoca nicidecum remuşcări.
La coborâre, ochiul cenuşiu mi-a mulţumit cu un alt zâmbet. M-am făcut că nu-l receptez: eram captivată de lectură. Iar autobuzul a pornit din nou în călătoria sa printre şi peste gropi, spre un deal cam chircit.
Câteva păreri