Like this:

De cele mai multe ori, uit să fac asta: uit să fac un pas în spate ţi să privesc dintr-un unghi neutru ceea ce sunt şi mi se întâmplă… Neutru? Este mult spus. Voi fi o subiectivă până la moarte! Dar nu aş putea altfel decât filtrând totul prin propiu-mi ego. Sunt egoistă şi se vede. Sunt individualistă şi se simte! Sunt nesimţită şi faptul că o recunosc nu mă face cu nimic mai puţin decât cele declarate mai sus… Dar încerc să nu deranjez prea tare. Merg pe vârfuri prin viaţa voastră şi când mă apropii mai graţios de clanţă, când să apăs bucuroasă că nu am spart nimic, îmi dau seama că am nasul prea pe sus şi că tocmai am agăţat o vază suspendată, care cade şi face zgomot. Sunt ca un elefant între porţelanuri, oricât de clişeistic şi kitchios ar suna.

Sunt un clişeu pentru că mă repet la fiecare pas. În viaţa mea, redundanţa pare că palpită de noutate cu fiecare inevitabilă repetare. Absurdul se înveleşte de sens şi transmite mesaje criptate pentru minţi destupate. Sunt clişeistic de redundantă şi asta nu mă face decât să mă bucur de graţioasa-mi rutină: să îl iubesc iar şi iar, niciodată la fel, deşi cu exact aceleaţi mişcări, gesturi şi şoapte. Ştii ceva? Te iubesc! Invariabil, aceeaşi aprobare ştrengară, redundantă la rândul ei, încât simpla întrebare: Ştii ceva? nu poate nici de s-ar sfârşi pământul, să se sfârşească altfel decât aşa cum o face clişeistic de-o… viaţă de om îndrăgostit.

Şi abia atunci când mă simt redundant ţesută în pene şi plăpumi ancorate de braţul său, abia atunci pot, şi îmi iese perfect: fac un pas în spate, îmi admir sentimentele şi-mi contemplu sufletul vaporizat de linişte. Abia atunci mă văd acolo, în locul acela în care, clişeistic vorbind, aş sta…o viaţă… de om îndrăgostit…