În Căsuţa Zânelor, sau fiecare în căsuţa lui, la un moment dat s-a întrebat, aşa, ca un copil, ce este dragostea?
Din când în când am impresia că ştiu şi tind să dau răspunsul clasic şi clişeistic legat de fluturaşii în stomac. Dar nu, nu cred în asta. E puţin mai mult, puţin mai multă trudă, puţin câte puţin (ca să citez o altă melodie a lui Cosmin), de la fluturaşi sau floricele zburând pe câmpii, care, fie vorba-ntre noi, nu zboară o veşnicie, la altceva, mult mai puţin tumultos, dar mult mai plăcut în acalmia sa.
Şi-atunci, răspunsurile la întrebare se schimbă, devin mai variate, par banale, dar îţi sunt atât de dragi, încât nu mai contează. Dragostea începe să fie ceasul care sună la şase dimineaţa fără să te mai deranjeze, privirea morocănoasă pe care o zăreşti printre pleoape, cuvintele nerostite, cafeaua băută din aceeaşi cană, o îmbrăţişare în miez de noapte şi câte şi mai câte nimicuri. Dragostea începe să fie ceva necunoscut, un teren imprevizibil, dar de care te bucuri clipă de clipă, căci n-ai mai cunoscut-o aşa, parcă nici nu-ţi vine s-o numeşti dragoste, parcă nu seamănă cu ceea ce ştiai tu despre dragoste, dar asta nu mai contează. Orice ar fi, oricum s-ar numi, oricât de banală ţi-ar fi părut, te-a captivat şi îţi place. Iar altceva parcă nici n-ar mai conta.
Şi primăvara? Când vine primăvara?
Câteva păreri