Like this:

Deoarece a fost o vreme extrem de ingrată şi nici măcar nu a nins, am rămas în casă. Dezorganizarea îmi place, sunt la rându-mi aparent dezorganizată, deşi îmi planific fiecare pas haotic, în parte. Uneori nu vreau să pendulez de ici colo şi nici nu vreau să mă prefac prosteşte că aştept ceva ce este clar că nu se va întâmpla. De multe ori zâmbesc frumos şi dau din cap aprobativ, deşi mă zgârie ipocrizia cu care tratez propriile-mi idei. De multe, multe ori, sunt ipocrită şi nu-mi place.

Uneori, destul de rar, inexistentă acţiune în ultima jumătate de an, scriu ceea ce mă inundă şi stă să-mi fragmenteze fiinţa. Se revarsă în cuvinte. Din seria unor astfel de cuvinte înlănţuite, ceva mai vechi:

Dezamăgiţi, dezamăgim la rândul nostru. Nerăbdători să primim un semn de viaţă, uităm să dăm semne de viaţă. Ocupaţi să ne concentrăm toată atenţia asupra cuiva, ignorăm atenţia oferită de altcineva. Încercând să obţinem mai mult, omitem să ne bucurăm de ceea ce avem deja.

Plouă şi tot ce vreau e să scap de slăbiciunile mele, să le spele picăturile şi să le ducă în canalul imens de colectare al scursurilor umane. E târziu şi nu vreau să plec acasă tocmai pentru că ştiu că acolo nu plouă. Acolo toată ipocrizia mi se usucă pe piele şi degeaba scuip mici flegme mincinoase, căci ipocrizia se cimentează uşor, se crapă subtil dând dovadă de instabilitate şi mă strânge. Mă constrânge să recunosc măcar în singurătatea casei mele că ipocrizia mi-e a doua haină. Şi-mi spune că nu-i o idee tocmai bună să te minţi singur.

Mi-am dorit mereu să contez, să influenţez cumva, în bine, vieţile celor pe lângă care trec. Mi-am dorit să cunosc foarte multă lume, dar nu mi-am pus niciodată problema cum aş putea păstra legătura cu toţi aceşti oameni. Sunt un om minunat, dar dacă treci de stratul superficial de poleială s-ar putea să se vadă rugina ce roade din mine şi-mi lasă carenţe imense de fericire. Nu sunt decât un parazit sentimental pentru propriile mele sentimente. Şi un vierme fără scrupule pentru ale celorlalţi. Ar trebui să-mi cer iertare. Dar cui?

Şi până la urmă, ce mai contează? E ca şi cum cineva ţi-ar fi aruncat căţelul în faţa trenului, iar mai apoi ar fi venit să-ţi ceară iertare. Chestii inutile care nu mai contează şi nu mai schimbă nimic. Te chinuie gândul că îţi ascunzi ipocrizia, dar ţi-e frică să-ţi arăţi lumii adevărata faţă.

Somn uşor, ipocrit anonim…