Nostalgii şi neputinţe

Răsfoiam bloguri pe care le răsfoiesc de obicei. Am ajuns la raulnecesar şi m-am apucat de citit. Citeam, citeam, ceva despre despărţiri, când, m-a lovit în moalele capului: mi-e dor de Valea copilăriei mele. De aproape trei ani n-am mai dat pe-acolo şi, deşi îmi doresc foarte mult să ajung, parcă mi-e frică s-o fac.

Câtă dreptate: The end is always there, in its beginning. De cum aş păşi pe plaiurile natale, probabil că m-ar apuca regretul unei plecări iminente. Apoi m-aş lăsa copleşită de amintiri, aş deveni melancolică, nostalgică, aş reînvia fiecare clipă despre care, pe când se construia, nu ştiam cât va fi de importantă, mi-aş dori să mă pot întoarce în timp şi să pot rămâne acolo o vreme, mi-aş privi de departe balconul, m-aş apropia şi aş realiza că… nimic nu mai e la fel: nici strada, nici blocurile, nici vecinii şi, mai ales, nici proprietarii.

Sentimentul de acasă nu a mai fost nicăieri ca acolo. Imposibil de suportat gândul că unele lucruri, unele fiinţe, unele situaţii, nu se mai întorc, oricum ai plimba nisipul prin clepsidră. Nu pot să nu mă gândesc la Valea copilăriei mele decât ca la un fel de paradis pierdut pe care, deşi fizic îl pot regăsi oricând, rămâne pentru totdeauna imposibil de recuperat.

Nostalgia declanşată de postul cu pricina este foarte bine susţinută şi întreţinută chiar, de starea confuză pe care mi-au dat-o astăzi mixul de analgezice şi antibiotice cu care am încercat – în zadar până în prezent – să-mi potolesc intenţiile expansioniste ale feţei mele, care mă face să nu mă mai recunosc, în cel mai propriu şi pur fiziologic sens al cuvintelor. Aşadar, sunt bolnăvioară, Lăscă îmi şade agil pe umăr – urmăreşte cu ciudă mouse-ul pe ecran – şi mai toarce din când în când, cât să-mi aducă aminte că există.

Oricum, oricât de anesteziată sau umflată aş fi, nu pot să nu fiu mândră de copilaşul meu: blogul prăvăliei. Am dichisit eu ceva-ceva la el, m-am muncit puţin, dar zic totuşi că a meritat. Pentru sugestii şi reclamaţii, nu ezitaţi să mă contactaţi :D.