Amintiri şi poveşti mai deocheate

Într-un final a ajuns şi în librării cărţulia lui Djuvara. Era atât de căutată şi aşteptată cartea asta, încât devenisem mai curioasă decât de Bobotează, cu busuiocul sub pernă; în concluzie, am citit-o imediat ce a ajuns coletul Humanitas. Aşadar, Amintiri şi poveşti mai deocheate, semnate de faimosul şi savuros-povestitorul Neagu Djuvara.

“Confidenţial!”, Moş Neagu ne povesteşte câte una-alta despre diverse personaje pe care le-a cunoscut, ne poartă prin veac împărtăşindu-ne mici indiscreţii despre fiecare, ne schiţează chiar şi câteva încrengături de arbori genealogici (ca să pricepem exact despre ce ne povesteşte el acolo), dar mereu parcă pus pe şotii. Citind, mă şi imaginam cu Djuvara stând pe scaun la mine în prăvălie (aşa cum obişnuia Alexoaie să stea zilnic aproape, înainte să plece în deplasare permanentă, odihnească-se în pace) povestindu-mi toate aceste picanterii ale veacului, sărind de la un subiect la altul, mimând o oarecare pudicitate, dar savurând la maxim momentul.

Un mic exemplu: povestind despre Căsătorii între ardeleni şi boieroaice răgăţene şi viceversa, ne prezintă cazul unei Ghiculeşti care s-a căsătorit cu tânărul şi fercheşul prefect Spătaru. De ce caz? pentru că miresuca se apropia bine de 40 de ani şi încă era neprihănită, iar în noaptea nunţii, când a venit “clipa fatidică să-şi piardă fecioria”, cică a început să strige că aşa ceva nu se poate! Dar mirele, ardelean nemilos, i-a spus, “împingând în vrăjmăşie: Musai să intre, c-alta nu-i! Şi a intrat. Chiar de multe ori, că perechea, după toate aparenţele, a trăit în armonie şi s-au născut doi flăcăi sănătoşi şi frumoşi.”

Aşadar, presărate ici şi colo cu detalii mai deocheate (nu foarte deocheate totuşi), amintirile şi poveştile lui Moş Neagu te captivează până la ultima pagină, la care oricum nu prea îţi dai seama cum ai ajuns (nu e nici foarte mare cărţulia, are ilustraţii şi nu e nici o lectură dificilă). Iar la final, închizi cartea cu un zâmbet şturlubatic jucându-ţi în colţul gurii şi parcă-ţi vine să spui, clătinând din cap :

“Ţţţţţ, Moş Neagule, te ţii de şotii, ai? “

Mă uit în jur…/ Mă uit, înjur…

Camera mea NU îmi place! Nu, îmi place ea într-un mod, dar mă calcă pe nervi totuşi câteva aspecte, după cum urmează:

1. NU AM LUMINĂ naturală – geamul meu dă în balcon, balcon care este închis, are perdele şi, de obicei şi haine puse la uscat. Becul, adică bulbul ăla luminos ce ar trebui să atârne din tavan, într-o bună zi a decis că nu mai poate, sau că nu mai vrea să lumineze şi a cedat. L-am schimbat, am încercat să-l descânt, să-i fac nişte vrăji, dar nu mai vrea şi pace. Vecinu’ îmi tot promite că-l reparăm (de fapt un alt vecin trebuie să vină să-l repare, un nene… poveste lungă şi complicată), aşa că până atunci, îi folosesc veioza (a vecinului, evident).

2. Am pereţii goi! În afara unui dulap “gonflabil” pe care l-am moştenit la partaj, pereţii mei sunt plini cu var şi doar ici şi colo câteva picturi abstracte (moştenite de la copilaşii proprietarilor; tot de la ei am moştenit şi steluţele de pe tavan, dar măcar alea mai sunt utile uneori: “Stai să sting lumina, să vezi ce frumos luminează steluţele…” ).

De aceea, m-am gândit că ar fi frumos dacă mi-aş atârna nişte rafturi, numai bine nu mi-ar mai sta cărţile înghesuite şi chinuite unele peste altele, iar camera mea ar căpăta un aspect mai prietenos. Bine, fantezia mea este să mi le fac eu singurică (ceea ce nu este imposibil: tata cică are diplomă de tâmplar – chiar dacă n-a profesat -, aşa că am scule şi găsim şi materie primă; ca să nu mai vorbim de îndrumare şi supraveghere ), fapt pentru care am căutat câteva idei on ză net şi iată ce-am găsit mai interesant:

Rombuleţe pentru cărţi

Astea mi-ar fi numai bune: ar acoperi un perete şi mi-ar lua, să zicem… mult să-l construiesc . Dar nu contează, arhivăm ideea pentru prima casă (ha ha ha).

Ar mai fi şi asta:

Fagure pentru cărţi

Uite asta parcă mi-ar fi mai la îndemână: ca o noptieră, deasupra îmi pot depozita plăntuţe uscate şi… nu cred că mi-ar lua aşa mult s-o încleiez. Cred…

Dar acum, să ne lăsăm imaginaţia să zburde (in fine… ideile sunt ale altora, nu se pune ):

Tavan fals, cărţi adevărate

Hmmm… sincer, nu prea mi-aş atârna cărţile în halul ăsta! Le doare şi pe ele… uitaţi-vă numai cum sunt găurite să atârne aşa… Nu, nu… Aşa nu! Dar oricum, interesantă abordare a unei “biblioteci”.

Şi următoarea tot cam pentru prima casă, că aici n-am nici pat supraetajat, nici vilă în apartament(deci n-am scări, mai pe scurt):

Biblioteca din scări/ Cărţile la picioarele tale

Ideea asta mi se pare foarte practică şi simpatică: te aşezi frumos pe-o treaptă şi scanezi rafturile (“Ia să vedem… ce citim noi azi?”). Da, cu siguranţă de reţinut!

Mai departe, nu cred că mă mai deranjează ceva la camera mea (bine, că e mică, dar hai să nu exagerăm acum… deja astea-s mofturi ). Cam atât… Dar la ideea cu rafturile nu renunţ; chiar dacă n-o să-mi iasă cine ştie ce capodoperă, măcar am să-mi las cărţile să respire, să se prăfuiască în voie, că aşa înghesuite cum sunt acum, praful le pare un lux (oricum, de-abia intră aerul în camera asta, de unde să mai fie şi praf?).

Cutii şi cutiuţe

Pentru că am cam rămas amanet în Iaşi, adică şefa m-a schimbat pe nu spun cine şi a plecat la mare, am să fiu toată ziulica la muncă. Asta înseamnă că aţi face bine să-mi mai faceţi din când în când câte-o vizită pe la prăvălie, să nu o iau razna de singurătate şi jale.

Dar să nu-mi epuizez deja toată doza de victimizare (se întoarce de-abia luni), am să vă povestesc ce-am găsit eu frumos pe net: handmade boxes.  Iată şi câteva cutiuţe, pentru a vă bucura şi voi de minunăţiile astea din carton colorat.

La noi orice se poate

Dacă aveaţi cumva impresia că America e ţara tuturor posibilităţilor, daţi-mi voie să vă să vă contrazic: ba România-i!

De cu seară am primit un e-mail de la o adresă fantomă (adică a nimănui cunoscut) şi mare mi-a fost surpriza când am văzut minunea ataşată: o notificare UPC către un “datornic” ce era somat să-şi achite datoria în valoare de, nici mai mult nici mai puţin decât, atenţie, O,OO RON, în caz contrar fiindu-i reziliat contractul.

Păi chiar aşa, domnule datornic: ia dom’le şi-ţi plăteşte datoria, că de-aia se duce ţara de râpă şi nu mai reuşim să scăpăm de criza asta nenorocită! Rupe un biscuite de la gura copilului şi plăteşte şi matale datoria aia, că plăteşti penalizări degeaba.

Uite, ca să nu fiu acuzată de insensibilitate, propun să facem o campanie de strângere a unor fonduri pentru a ajuta acest biet datornic să-şi plătească restanţele la UPC şi să evităm teribila situaţie de a rămâne omu’ fără cablu tv. Sparg eu gheaţa şi donez fabuloasa sumă de O,OO LEI, plus un pahar cu vin de la tata, ca să nu se topească gheaţa chiar fără rost. Sunt sigură că atât cititorii, cât şi colegii mei blogări vor fi receptivi şi vor susţine campania cu donaţii suficient de generoase. Astfel, am aproape certitudinea că în scurt timp, coşmarul UPC va lua sfârşit. Nu dispera dragă datornicule, capătul tunelului este aproape!

Păcat doar că din tunel dăm într-o grădină cu idioţi. Probabil procedurile aşa cereau, să se consume tuşul din imprimantă şi hârtia pentru a înştiinţa clientul că are datorii la furnizor, chiar dacă aceste datorii sunt egale cu ZERO la cel mai propriu mod posibil. Pentru că da, la noi orice se poate!

Dormitul in exces dauneaza grav… vanzarilor

Cautare pe google, in urma careia cineva a ajuns la mine pe blog: “e prea mult daca dormi 10 ore pe noapte?”

Raspunsul este DA, cu trei semne de exclamare. De ce? Pentru ca asa am facut si eu ieri, iar azi am facut prostii.

Ca sa ma explic, am sa fac un mic bilant a ceea ce inseamna aventurile librarului”iscusit” (care sunt): aseara, deoarece am ajuns foarte devreme acasa (pe la sapte si ceva deja ma uitam cu vecinu’ la un film), am si adormit foarte devreme (pe la noua si ceva, asteptand sa ma sune copiii sa iesim la berea aia de cartier). Ca sa scurtez povestea, am dormit mai bine de 12 ore, ceea ce este, sa zicem, INGROZITOR DE MULT!!! Urmarea? am fost ametita toata ziua si am facut numai prostii.

Pentru o mica exemplificare a ceea ce se intampla cand dormi mai mult decat ar trebui, iata bomboana de pe coliva zilei mele de lucru:

Un domn intra in pravalie sa caute ceva (nu, nu e un lucru firesc, de obicei intra cautand sa-si piarda timpul); se uita el prin rafturi, se invarte, pare nedumerit (dar sa nu uitam cat de nedumerita eram eu ), asa ca am vrut sa fiu draguta si sa-l ajut: Cautati ceva anume? (intreb eu amabila si cu un zambet tamp intiparit pe fata) Nu, nu cautam ceva si oricum, mi-ar fi greu sa ma orientez in inghesuiala asta (spune domnul, vadit deranjat de maldarele de carti ce-i strajuiau imediata apropiere). Va dati seama ca m-am simtit provocata si am ripostat, spunandu-i ca de-aia suntem noi aici, sa-l ajutam sa se orienteze. Doar ca, respectand regulile dialogului, domnul mi-a raspuns ca ar vrea sa se orienteze singur. De aici pana la replica mea, nu a fost decat o fractiune de secunda, dar o fractiune de secunda ce mi-a atrofiat gandirea, pentru ca a sunat ceva de genul: “Aaaa, eu credeam ca aveti ceva in cap…“. Din punctul meu de vedere, nu spusesem nimic deosebit, doar ca vazand privirea oripilata a lui Gushter, am derulat inapoi si mi-am dat seama ca nu era subinteles ceea ce vroiam eu sa spun, asa cum crezusem (adica eu ma gandeam ca poate cauta ceva anume, in sensul asta). Am incercat sa dreg busuiocul, s-o dau cotita ca la Buzau, dar nimic: domnul deja se indrepta spre iesire si bolborosea ceva. De bine cred . Probabil se gandea la mine cu un sentiment matern (adica toate injuraturile aveau legatura cu mama ).

Au mai fost cateva gafe pe ziua de azi, dar de la prea mult somn, nu mi le mai amintesc exact, asa ca ma multumesc doar sa va informez ca am fost peste poate de ametita si aiurita. Sarmanul Gushter a luat parte la toate monstruozitatile, fapt pentru care ar trebui sa-mi cer scuze public. Dar inca sunt prea aiurita sa-mi dau seama de asa ceva, iar pana maine, cand voi fi intr-o stare mai buna, sigur am sa uit . Asta e… la librarul “iscusit” se poate intampla orice .

Tocmai cand…

Tocmai astazi, cand ma hotarasem sa-mi caut un alt loc de munca, am redescoperit de ce imi place atat de mult pravalia asta inghesuita si ceea ce fac eu aici. Tocmai astazi, cand incercam sa-i gasesc defecte si sa ma conving ca e bine ceea ce vreau sa fac, am avut parte de una dintre acele experiente minunate care m-au convins atata vreme ca trebuie sa raman. O conversatie simpla cu niste oameni extraordinari, dicutii despre carti si scriitori, asezonate cu putina pasiune si zambetul clientilor multumiti la plecare: e ca un drog de care nu ma poti lipsi. E clar, sunt pravalio-dependenta.

Oare n-ar fi frumos ca tocmai atunci cand te hotarasti ca nu mai are rost sa lupti pentru o relatie, tocmai atunci sa redescoperi calitatile omului de langa tine? Tocmai cand te pregatesti sa-ti faci bagajele, sa dai peste lucruri care iti amintesc de ce candva ai iubit acea persoana, sa-ti dai seama de toate prostiile pe care le-ai lasat sa se strecoare intre voi si sa duca la situatia de a va privi ca doi dusmani, sa realizezi ca nu trebuie sa pleci mai departe sa-ti gasesti fericirea, pentru ca fericirea este exact acolo, langa tine…

Ca bonus, ma ajunge din urma o raceala. Ca extra-bonus, am sa-mi cumpar o lamaie. Ca “mega-bonus”, n-am s-o impart cu nimeni…

Little man, the way girls are

Chiar daca mi-am facut sectiune noua pentru scurt metraje, pe asta il postez mai intai aici, pentru ca merita luat in seama! Poate pentru unii e vechi, dar mi se pare mult prea fain sa nu-l impartasesc intregului public cititor. De vazut si de tinut minte, apropo de minciuni si relatii intre femei si barbati: din copilarie incep toate.

more about “Little man, the way girls are “, posted with vodpod

Asa da!

In urma vizitei spontane la Piatra Neamt, Schnappi mi-a aratat niste fotografii. Ce pot sa spun, desi de-abia am venit la munca, deja m-a luat iar dorul de duca! Pai cum sa nu ma ia daca Schnappi vine si-mi arata asa, muntele in toata splendoarea lui? Pai da…

Oricum, pornisem de la altceva: fotografia de mai jos. Asa da! Felicitari primariei Piatra Neamt pentru aceasta campanie ce ar putea fi extinsa cu succes la nivel national. Nu mai stiu exact, dar parca a mai fost ceva de genul asta,

"prost e ala care da, nu ala care cere" - din folclor

daca tu n-ai mai da, nici ei n-ar mai cere, dar se pare ca n-a avut prea mare succes. Mereu se gasesc niste oameni plini de compasiune care se scotocesc prin buzunare si ajuta aceste specimene ale societatii. Stiu, nu-i putem ignora, ne impiedicam de ei, dar cred ca ii putem ajuta si altfel. Mai ales ca majoritatea dintre ei au fisa a postului de cersetor. Stiu astia psihologie umana mai multa decat un biet student la psihologie.

Si daca tot m-a cuprins dorul de duca si dorinta de aventura, hai sa plecam undeva asa, scurt. Who’s in?

Pot, va rog, sa ma revolt?

Imi povestea un amic astazi, despre prietenul lui foarte bun, care umbla cu o tipa. Nimic deosebit, ma gandeam eu, am si eu atatia prieteni care umbla cu cate-o tipa… Buuuun… DAR, imi spune el, nu-i place deloc de tipa asta. Da deloc-deloc! Si totusi, se mai vede cu ea din cand in cand pentru oaresce chestiuni “strict profesionale”. Mai pe scurt: fuck buddies.

Va intrebati de unde revolta, tocmai la mine, care nu contest chestiile astea? Pai, amicul asta era incantat peste poate de comportamentul prietenului (his guru, spunea) care, ultima data cand a avut sedinta cu ‘donsoara, putin bahic fiind, a inceput s-o ia la impins vagoane, cum ca ea nu vede ca se intalneste cu ea doar pentru sex, ca ea e atat de proasta? Evident, cu un limbaj adecvat si corespunzator, cat sa nu-si aminteasca prea mult a doua zi.

Fenomenal! Ma surprinde uneori naivitatea barbatilor: el chiar credea ca ea se vede cu el pentru altceva? Come on! Pai daca avea ganduri de relatie serioasa, n-ar fi acceptat sa se vada rar si pentru un scop anume, n-ar fi tolerat comportamentul si limbajul burenos al exemplarului si ar fi disparut din viata lui cat ar fi spus sex. Si aici intervine revolta mea: adica pentru un tip e ok sa fie cu o tipa doar pentru sex, dar gagica este clar ca nu are voie! Adica deh, ea sigur o face pentru ca e indragostita de el si vrea o relatie serioasa. Oh, va rog! Si daca totusi o face, ea nu mai este considerata guru pentru nimeni, ci este etichetata simplu si la obiect: ***** (mai bine ma abtin, ca-mi umplu blogu’ aiurea de pornaciuni).

Cu siguranta daca as fi fost barbat as fi facut la fel, nu va contest comportamentul, dar ati putea, dragi masculi, sa va ganditi ca femeile nu sunt doar chestiile alea de care va folositi si pe care le duceti de nas direct in pat. De cele mai multe ori (scoatem din calcul acele exceptii pe care sigur vroiati sa mi le aruncati drept argumente), daca aveti parte de asa ceva, considerati-va norocosi, nu superiori, pentru ca nu ati prostit pe nimeni, doar v-ati nimerit in locul potrivit, la momentul potrivit. Femeia stie exact ce vrea si citeste in ochii vostri daca este cazul sa vrea mai mult sau nu. Ne sunteti mult mai simpatici cand aveti impresia ca detineti controlul, asa ca va lasam sa credeti asta mai tot timpul. Tot pentru propria noastra placere si liniste .

Imi spunea cineva ca barbatii sunt niste scrisori de dragoste pe care si le trimit femeile intre ele.

” Think about it! ” – Woody Allen << Anything else >>

Rasarit si Bolero

more about “BOLERO-RAVEL“, posted with vodpod

rasarit in Vama

Pentru ca brusc ma simt Apolodor, cantand mereu “mi-e dor, mi-e dor”…