Freud spunea ca frustrarile si deviatiile comportamentale au mereu cauze sexuale. Adler spunea ca apar din dorinta de putere. Viktor E. Frankl spunea ca lipsa de sens provoaca frustrarile si gandurile negre. Eu nu ma pot decide… (in cazul meu, evident, nu in general).
Posibil sa fie toate la un loc, cine mai stie? Evident ca lipsa de sens te duce pe carari neumblate ale mintii tale, evident ca iti intuneci gandirea cu fiecare pas si perspectiva unei fotosinteze devine din ce in ce mai indepartata. Te pierzi in propriul labirint si refuzi sa vezi usile larg deschise in fata propriilor ochi. Lumina nu poate patrunde prin obloane inchise.
Dezamagesti… Prietenii te viziteaza din ce in ce mai rar si asta mai mult ca un pelerinaj la ceea ce ai insemnat candva pentru ei. Amintirile sunt singurele care te mai fac o persoana interesanta. Si totusi, cand vad ca nu mai gasesc aproape nimic din ceea ce gaseau de obicei, se indeparteaza. Pentru ca le-ai inselat asteptarile, nu te-ai ridicat la nivelul dorit…
Astazi a trecut sa ma vada, desi ar fi putut sa n-o faca. Nu-i era pravalia in drum si totusi… A plecat dezamagit. Se citea in ochii lui dorinta de a reinvia macar una din conversatiile noastre interminabile si atat de placute. Se citea dezamagirea de a nu mai gasi decat farame din ceea ce odata fusese o legatura atat de stransa. Dar lucrurile s-au destramat la un moment dat, un zid a inceput sa creasca intre noi si acum e greu. Nu imposibil, dar greu… M-a intrebat ce fac, daca sunt bine si i-am raspuns ca si cum as fi facut o raportare comandantului dupa o noapte de planton. Dezamagire totala! de ambele parti… Simt un gol ce musca din ce in ce mai mult din mine.
Si dac-ar fi singurul exemplu la indemana… Dar nu e. Un alt prieten drag se indeparteaza incet, dar sigur. Daca nu m-a izolat cumva de tot si eu inca ma mai mint ca am mai avea cate ceva de discutat. Initial a fost o rupere brusca, apoi o reconstructie piesa-cu-piesa a unui puzzle ce fusese atat de complet la inceputul jocului. Stiu ca e greu sa mai construiesti in continuare cand toate piesele si-au schimbat culoarea si forma, iar pana la urma imaginea va fi alta. Dar sunt unele lucruri in viata de care parca nu-ti vine sa te lipsesti si te destabilizeaza nesincronizarea. Simti cum devii inutila si deranjezi. Din nou dezamagire, din nou o bucata de suflet pustiita in gol.
Asa esti tu: pozezi intr-o persoana interesanta, atragi oamenii in jurul tau, le zugravesti o imagine ireala, ca mai apoi sa dezamagesti… Ai vrea sa poti sa ramai asa, dar esti prea lipsita de curaj. Ai vrea sa poti sa gasesti persoana aceea lipsita de vlaga si goala pe interior in care sa-ti reversi toata grija, afectiunea, iubirea si sinceritatea. Ai vrea sa nu mai dezamagesti, sa nu te mai amagesti, sa te descoperi asa cum esti cu adevarat. Cand ti-a spus ca de fapt nu esti asa cum vrei sa pari, tu stiai asta; te-a deranjat in schimb ca o vazuse si el. El, care fusese singurul in preajma caruia ai reusit sa simti ca poti renunta la masca si ca te poti deschide. Dar numai pentru o clipa, ca mai apoi sa iti zavorasti usa cu alte sapte lacate. Din motive de siguranta, evident. Altfel ai impresia ca esti vulnerabila si ca oricine, cu usurinta, te poate rani.
Gresit!
Si totusi nu te impiedica sa joci in continuare acelasi joc, sa-ti faci aceleasi iluzii. In turnul tau de fildes, dragonul esti chiar tu! Ce viteaz crezi ca se risca sa te distruga si sa ramana cu un cadavru alaturi? Povestile nu exista.
Viata ta nu are sens. Umbresti pamantul degeaba si te minti ca ai un scop. Nici macar nu mai visezi. Iar actul ultim, evadarea, stii bine, e doar pentru cei curajosi. Tu doar consumi oxigenul unui alt suflet ce asteapta sa-i vina randul la viata… Pentru cat timp oare?
Si de ce in continuare 44 ma umareste ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat?
Later edit: specialistul mi-a spus ca “e de la FREUD”… asadar, rog specialistul sa-mi faca o analiza mai detaliata, poate ma lamuresc si eu…
PS: Multumesc 
