Rusii astia sunt de-a dreptul fascinanti! Pe mine ma ating in cele mai ascunse cotloane ale sufletului si imi vibreaza si cele mai subtile corzi. Ostrovul si Andrei Makine sunt reprezentarile mele preferate ale acestei lumi fantastice…
Tocmai am citit pe diagonala o carte despre film (“Ostrovul. Acolo unde se termina filmul“), o serie de dialoguri intre un profesor universitar, un preot si o maica. Si, desi am vazut filmul de foarte multe ori si alaturi de oameni avizati, mi-am mai dat seama de o chestie pe care noi nu o sesizasem: parintele Anatolie, pe langa faptul ca este total atipic fetelor bisericesti, nici macar nu se spovedeste. Nu are duhovnic si totusi are o relatie extraordinar de stransa cu divinitatea. Nu are zeci de icoane pe pereti, nu are filocaliile pe raft, nu bate sute de metanii pe zi sii totusi, are cu adevarat har si este perceput ca alesul lui Dumnezeu in a-i indruma pe ceilalti frati. Omul asta nu da doi bani pe “regulile” religiei, nu este fatarnic si isi traieste viata intr-o stransa legatura cu divinitatea, dar asa cum simte, pe ostrovul lui. Si atunci imi aduc aminte de ceea ce imi spunea parintele Bahrim (si el putin atipic fata de ceilalti preoti pe care i-am cunoscut, un om care mereu imi apare in cale cand am mai mare nevoie si care mereu reuseste sa ma impresioneze): de ce crezi ca ai nevoie de un preot pentru a te spovedi, cand pana la urma in aceasta actiune este doar divinitatea si sufletul tau? Duhovnicul ar trebui sa-ti fie indrumator, sa-ti dea sfaturi, sa te asculte, dar nu are nicio putere in a-ti ierta tie pacatele. Sunt foarte multi oameni, mai saraci cu duhul de felul lor, care isi poarta credinta cu eticheta scoasa inafara, sa vada lumea si tot ei sunt cei ce ridica preotii pe cate-un piedestal de semi-zeu. Daca si Bahrim, care este directorul Seminarului, are asemenea pareri, e clara treaba ca totul tine de un oarecare grad de deschidere a mintii.
Dar sa depasim momentul si sa merg mai departe la Makine. Momentan, scriitorul meu preferat; rus, evident! Ei bine, Makine reseste sa te faca sa te indragostesti de stepa muncava, reuseste sa te faca sa induri frigul siberian si sa simti vantul aspru biciuindu-ti obrazul. Pornesti pe poteci neumblate, plutesti pe deasupra stepei purtat pe aripile unor povesti citite de o bunica deosebita (Testamentul francez), pasesti in camere intunecate de bordel select al KGB-ului alaturi de Fiica unui erou al Uniunii Sovietice, regasesti mereu acelasi ochi de apa limpede in care soldatul isi oglindeste imaginea, acea neputinta si dorinta arzatoare de a depasi greutatile vietii. Desi a emigrat in Franta inca din tinerete, iar toate romanele sale au fost scrise in franceza, sufletul si spiritul stepei rusesti si-au pus adanc amprenta asupra scriitorului si ne-au oferit adevarate capodopere, atat ca stil, cat si ca parfum de epoca. Dintre toate, preferata mea: Testamentul francez. Insa nu se stie, poate ma razgandesc, avand in vedere ca nu i-am citit inca toate opera, mai am vreo doua. Dar nu ma grabesc… acestea sunt genul de carti pe care le citesc incet, pe care le savurez pagina cu pagina si nu-mi doresc sa se mai termine. Asa ca, putin cate putin, ca sa ajunga pentru mai multa vreme, pana cand mai descopar ceva la fel sau poate si mai captivant. Next on the list: Nina Berberova. Ok, stiu, tot rusoaica, m-am dat de gol 
.
Later edit: tocmai am recitit ce-am scris si sper ca a reusit totusi cineva sa ajunga pana la capat 
. Daca v-am provocat dureri de cap, imi cer scuze si fac cinste cu un analgezic 
. Si de ce nu, si cu o carte, ca doar stiti ca-mi place sa le ofer .
caahhh!!!) si sunt facuti cu bun-gust macar.
