Cea mai frumoasă parte din mine nu sunt eu. Este o parte pe care o păstrez şi de care mă îngrijesc din când în când, însă nu îmi aparţine. Cea mai frumoasă parte din mine, eşti tu!

Ce aş fi însemnat eu fără oamenii din jurul meu, poate că este o întrebare pe cât de stupidă, pe-atât de înspăimântătoare. Şi totuşi, un exerciţiu de imaginaţie mă face să cred că fiecare om în minus, ar fi însemnat un alt eu, iar fiecare om în plus, un eu la fel de diferit.

Am învăţat să ascult, să privesc, să înţeleg, să nu judec şi, mai ales, am învăţat să iubesc. Uneori mai uit să privesc, să înţeleg şi mai ales, să nu judec. Alteori, îmi amintesc doar să iubesc. Şi simt că este suficient!

 

 

- 30 august 2009 -

Îmi face plăcere să-mi citesc gândurile din anumite momente, să rememorez trăirile şi idelile ce mi-au săgetat mintea sau suflet într-o etapă a existenţei, aşa că uneori mai scriu.

Îmi place să scriu despre ceea ce citesc, dar când mă gândesc totuşi că aş putea lua şi bani pentru „recenziile” astea, mă blochez. Şi totuși, mi se pare prostituţie intelectuală. Am impresia că îmi vând sufletul şi implicarea, pe un preţ de nimic. Pentru că nu poţi citi o carte fără să te implici, fără să te identifici, fără să te regăseşti măcar într-o părticică din lumea zugrăvită de înşiruirile de cuvinte ce ţi se aştern în faţa ochilor. La prăvălie e altceva. E ca şi cum aş împărtăşi un secret cu nişte oameni care ştiu să-l păstreze şi să-l preţuiască, pentru ca mai apoi să-l încredinţeze mai departe, în mare taină, altor păstrători. E altceva… simt că aşa e mai potrivit şi că aşa, îmi păstrez integritatea. Dacă există cu adevărat…

Mă fascinează contemplările. Nu mă pricep la artă şi habar n-am cum trebuie privit un tablou, dar trebuie să fie ceva asemănător cu lumea. Ies pe stradă şi îmi place să-i privesc pe ceilalţi ca şi cum ar fi într-un tablou, ca şi cum eu aş fi undeva înafară şi nimeni nu mă poate vedea. Şi-mi place să-mi imaginez diverse lucruri.

Mai deunăzi, mergând spre casa alor mei, în autobuz, m-am aşezat în spate de tot. Erau scaune libere, dar alături de fiecare scaun liber era câte un călător, făcând astfel scaunul mai puţin liber. Din spate aveam toate condiţiile necesare unei analize a comportamentului, a naturii şi a misterului uman. M-am ascuns în spatele a două coperţi şi am început să citesc. În mâini ţineam Cititorul, dar eu, cititoarea, nu împărtăşeam nimănui bucuria lecturii. Iar pe drum de ţară, lectura poate fi doar o bucurie mascată, căci durerea de cap instalată în urma încercării de a-ţi concentra privirea pe rândurile ce sar peste gropi este greu de ignorat. Rămâne în schimb contemplarea lumii ce sărea în ritm cu gropile din drumul străbătut.

O ceafă tânără, îngustă, acoperită cu fire zglobii de păr arămiu, în stânga. În dreapta, un profil puţin mai matur, ce scotea în evidenţă un ochi cenuşiu şi puţin trist. Sau poate doar resemnat. În dreapta ochiului cenuşiu, un păr blond sintetic, prins în coadă de cal. Din când în când, profilul descria cu o linie fină, schematic, nasul ce se prelungea cu o streaşină elegantă deasupra ochiului cu pricina, atrăgând săgeţile încruntate ale blondului rece si aspru ca o bârnă metalică. Sub scaunul din dreapta ochiului cenuşiu, o sacoşă îşi revarsă conţinutul, capitulând cu uşurinţă în faţa zdruncinăturilor insistente ale drumului. Îmi aşez mâna uşor pe spatele uşor arcuit al ochiului uşor întristat şi îi şoptesc uşor că sacoşa consoartei a cedat gravitaţiei. Îmi zâmbeşte uşor şi îşi propteşte concis cotul în coasta cozii de cal metalic-blondă. Oricum coasta fusese a lui cu câteva mii de ani în urmă, când cineva hotărâse să-i curme plictiseala cu o durere de cap, aşa că o durere fizică exact în ceea ce cândva îi aparţinuse, nu-i provoca nicidecum remuşcări.

La coborâre, ochiul cenuşiu mi-a mulţumit cu un alt zâmbet. M-am făcut că nu-l receptez: eram captivată de lectură. Iar autobuzul a pornit din nou în călătoria sa printre şi peste gropi, spre un deal cam chircit.

De cele mai multe ori, uit să fac asta: uit să fac un pas în spate ţi să privesc dintr-un unghi neutru ceea ce sunt şi mi se întâmplă… Neutru? Este mult spus. Voi fi o subiectivă până la moarte! Dar nu aş putea altfel decât filtrând totul prin propiu-mi ego. Sunt egoistă şi se vede. Sunt individualistă şi se simte! Sunt nesimţită şi faptul că o recunosc nu mă face cu nimic mai puţin decât cele declarate mai sus… Dar încerc să nu deranjez prea tare. Merg pe vârfuri prin viaţa voastră şi când mă apropii mai graţios de clanţă, când să apăs bucuroasă că nu am spart nimic, îmi dau seama că am nasul prea pe sus şi că tocmai am agăţat o vază suspendată, care cade şi face zgomot. Sunt ca un elefant între porţelanuri, oricât de clişeistic şi kitchios ar suna.

Sunt un clişeu pentru că mă repet la fiecare pas. În viaţa mea, redundanţa pare că palpită de noutate cu fiecare inevitabilă repetare. Absurdul se înveleşte de sens şi transmite mesaje criptate pentru minţi destupate. Sunt clişeistic de redundantă şi asta nu mă face decât să mă bucur de graţioasa-mi rutină: să îl iubesc iar şi iar, niciodată la fel, deşi cu exact aceleaţi mişcări, gesturi şi şoapte. Ştii ceva? Te iubesc! Invariabil, aceeaşi aprobare ştrengară, redundantă la rândul ei, încât simpla întrebare: Ştii ceva? nu poate nici de s-ar sfârşi pământul, să se sfârşească altfel decât aşa cum o face clişeistic de-o… viaţă de om îndrăgostit.

Şi abia atunci când mă simt redundant ţesută în pene şi plăpumi ancorate de braţul său, abia atunci pot, şi îmi iese perfect: fac un pas în spate, îmi admir sentimentele şi-mi contemplu sufletul vaporizat de linişte. Abia atunci mă văd acolo, în locul acela în care, clişeistic vorbind, aş sta…o viaţă… de om îndrăgostit…

 La mulţi ani de ziua Pinguinului!

Cu lumânări înfipte în două prăjiturele (tortul era prea banal), cu două voci răguşite “cântând” clasicele versuri, cu traseu de orientare turistică prin casă, după cadouri (de unde să ştiu eu că busola se debusolează în preajma aparatelor casnice?), cu o motocicletă nouă tronând acum pe televizor, Pinguin’s Day a început… special . Ca însuşi sărbătoritul, de altfel!

La cât mai multe ambalări de motoare!

 

În Căsuţa Zânelor, sau fiecare în căsuţa lui, la un moment dat s-a întrebat, aşa, ca un copil, ce este dragostea?

Din când în când am impresia că ştiu şi tind să dau răspunsul clasic şi clişeistic legat de fluturaşii în stomac. Dar nu, nu cred în asta. E puţin mai mult, puţin mai multă trudă, puţin câte puţin (ca să citez o altă melodie a lui Cosmin), de la fluturaşi sau floricele zburând pe câmpii, care, fie vorba-ntre noi, nu zboară o veşnicie, la altceva, mult mai puţin tumultos, dar mult mai plăcut în acalmia sa.

Şi-atunci, răspunsurile la întrebare se schimbă, devin mai variate, par banale, dar îţi sunt atât de dragi, încât nu mai contează. Dragostea începe să fie ceasul care sună la şase dimineaţa fără să te mai deranjeze, privirea morocănoasă pe care o zăreşti printre pleoape, cuvintele nerostite, cafeaua băută din aceeaşi cană, o îmbrăţişare în miez de noapte şi câte şi mai câte nimicuri. Dragostea începe să fie ceva necunoscut, un teren imprevizibil, dar de care te bucuri clipă de clipă, căci n-ai mai cunoscut-o aşa, parcă nici nu-ţi vine s-o numeşti dragoste, parcă nu seamănă cu ceea ce ştiai tu despre dragoste, dar asta nu mai contează. Orice ar fi, oricum s-ar numi, oricât de banală ţi-ar fi părut, te-a captivat şi îţi place. Iar altceva parcă nici n-ar mai conta.

Şi primăvara? Când vine primăvara?

De multe zile tot deschid fereastra să scriu aici şi o închid fără să fac totuşi ce mi-am dorit. Şi ar fi atât de multe de scris, ar fi atât de multe chestii care-mi străbat mintea…

Odată cu apariţia dragului meu Freud în viaţa mea, am înţeles cât de mult înseamnă să te deschizi în faţa cuiva, cât de mult te ajută să-ţi auzi gândurile verbalizate şi să-ţi dai seama astfel cât de stupide sunt, uneori, marile griji ce te frământă. Dar parcă toate întâmplările tind să-i dea dreptate şi asta mă face să mă simt mai norocoasă pe zi ce trece. Se ştie, nimeni nu apare întâmplător în viaţa noastră.

 Au apărut mulţi oameni în viaţa mea de-a lungul timpului şi de la fiecare am avut câte ceva de învăţat. Dar nu am făcut-o de fiecare dată. Uneori, coincidenţele nu sunt doar coincidenţe, iar asta mă speriase: prea semănau toate. Şi poate că tocmai de aceea semănau, pentru că trebuia să aleg din nou şi am ales să nu mai fac aceleaşi greşeli. Coincidenţele au început să dispară. Lucrurile par a fi aşa cum ar fi fost normal să fie: noi. Şi fiecare zi e o nouă zi, pe care nu ştiu cum am s-o închei, dar ştiu că am să mă îndrept spre casă şi am să zâmbesc, iar a doua zi am să zâmbesc de dimineaţă, somnoroasă, dar fericită că totul este acolo din nou şi că este bine.

Nu vreau planuri şi nu văd capătul. Privesc înainte şi mă simt bine. Parcă încep să nu mai atârne după mine toate lanţurile ruginite ce mă ţineau în loc. Parcă încep să înţeleg. Parcă, îmi vine să zâmbesc mai des (ceea ce este grav! oricum zâmbeam mult).

Gata, am scris! Mă pornesc spre casă, cu drag.

Deoarece a fost o vreme extrem de ingrată şi nici măcar nu a nins, am rămas în casă. Dezorganizarea îmi place, sunt la rându-mi aparent dezorganizată, deşi îmi planific fiecare pas haotic, în parte. Uneori nu vreau să pendulez de ici colo şi nici nu vreau să mă prefac prosteşte că aştept ceva ce este clar că nu se va întâmpla. De multe ori zâmbesc frumos şi dau din cap aprobativ, deşi mă zgârie ipocrizia cu care tratez propriile-mi idei. De multe, multe ori, sunt ipocrită şi nu-mi place.

Uneori, destul de rar, inexistentă acţiune în ultima jumătate de an, scriu ceea ce mă inundă şi stă să-mi fragmenteze fiinţa. Se revarsă în cuvinte. Din seria unor astfel de cuvinte înlănţuite, ceva mai vechi:

Dezamăgiţi, dezamăgim la rândul nostru. Nerăbdători să primim un semn de viaţă, uităm să dăm semne de viaţă. Ocupaţi să ne concentrăm toată atenţia asupra cuiva, ignorăm atenţia oferită de altcineva. Încercând să obţinem mai mult, omitem să ne bucurăm de ceea ce avem deja.

Plouă şi tot ce vreau e să scap de slăbiciunile mele, să le spele picăturile şi să le ducă în canalul imens de colectare al scursurilor umane. E târziu şi nu vreau să plec acasă tocmai pentru că ştiu că acolo nu plouă. Acolo toată ipocrizia mi se usucă pe piele şi degeaba scuip mici flegme mincinoase, căci ipocrizia se cimentează uşor, se crapă subtil dând dovadă de instabilitate şi mă strânge. Mă constrânge să recunosc măcar în singurătatea casei mele că ipocrizia mi-e a doua haină. Şi-mi spune că nu-i o idee tocmai bună să te minţi singur.

Mi-am dorit mereu să contez, să influenţez cumva, în bine, vieţile celor pe lângă care trec. Mi-am dorit să cunosc foarte multă lume, dar nu mi-am pus niciodată problema cum aş putea păstra legătura cu toţi aceşti oameni. Sunt un om minunat, dar dacă treci de stratul superficial de poleială s-ar putea să se vadă rugina ce roade din mine şi-mi lasă carenţe imense de fericire. Nu sunt decât un parazit sentimental pentru propriile mele sentimente. Şi un vierme fără scrupule pentru ale celorlalţi. Ar trebui să-mi cer iertare. Dar cui?

Şi până la urmă, ce mai contează? E ca şi cum cineva ţi-ar fi aruncat căţelul în faţa trenului, iar mai apoi ar fi venit să-ţi ceară iertare. Chestii inutile care nu mai contează şi nu mai schimbă nimic. Te chinuie gândul că îţi ascunzi ipocrizia, dar ţi-e frică să-ţi arăţi lumii adevărata faţă.

Somn uşor, ipocrit anonim…

Dacă-i bal, bal să fie! Dacă nu, atunci nu !

Un sfert de secol și mi s-au dorit cel puțin încă trei sferturi!! Nu, nu, nu!! Știu că mă iubiți, dar mai ușor cu urările de genul acesta . Nu de alta, dar prea puțini dintre voi ar mai apuca să se bucure de mirobolanta-mi prezență pentru atât de multă vreme .

De ziua mea, pentru că sunt țintuită în București și pentru că Iulia îmi va face pe plac, am planuri mari, de plimbări lungi. Nu foarte de dimineață, evident, dar asta e altă discuție…

Îmi vine în minte brusc, un citat dintr-o carte. Mereu îmi apar în fața ochilor pagini din cărțile care mi-au plăcut, iar în momentul în care prezentul se oglindește în vreun citat, simt nevoia acută să îmi reîmprospătez respectiva bucată de lume inventată de altcineva, nu pentru mine, deși mereu am impresia că așa e.

”Există o femeie. Umbră îmi spune.” Citat refăcut din memorie, frântura ce-mi taie fin realitatea. Peter Esterhazy – ”O femeie”. Îmi îndrept privirea spre raftul în care așa-zisa mea bibliotecă își duce viața plăpândă de capitală, scrutez titlurile cu sufletul exaltat de plăcerea anticipată a răsfoirii paginilor atât de dragi, dar brusc, realizez că nu e aici! În inconștiența împachetării bagajelor, am lăsat-o în urmă! O citisem, ce-i drept, iar acesta fusese un criteriu esențial, dar ceva din mine mă acuză acum violent pentru absurda-mi decizie! Cum pot, de ce pot, uneori, să fiu atât de pragmatică, încât să-mi neg existența?

Reconstruiesc în memorie: copertă lucioasă, formă aparte, mai alungită decât o carte normală, chipul unei femei stilizat, culori calde, pământii, pagini albe, pasaje scurte, frază sacadată, șablonată, stil ușor de împrumutat și de aplicat oricărei ființe, oricărei vieți, oricărei existențe. Aș putea inventa o mie de pagini pe același șablon, aș putea scrie două mii de povești, descriind trei mii de clișee, trăite de noi toți, la un moment dat, din trecut sau poate viitor.

Așadar, mintea-mi dornică de creația lui Esterhazy, crează la rândul ei, iar degetele aleargă pe tastatură, abia atingându-i tastele pe care rămân punctulețe fierbinți de transpirație. Ia șablonul, schimbă sexul, se lasă în voia Universului și …

Există un bărbat. Mă iubește. Mereu simte nevoia să audă vorbe de laudă. Mereu simt nevoia lui. Aproape niciodată nu-i fac pe plac.

Există un bărbat. Fluctuația pasiunii lui mă amețește. Mă iubește și mă caută, mă urăște și mă caută mai cu foc! Trebuie să știu că m-ar fi iubit până la epuizare, dacă nu l-aș fi făcut să mă urască! Încearcă să pară că nu suferă atunci când îmi spune că este foarte afectat. Viața lui s-a schimbat. Probabil scrie varianta lui de poveste. Se pricepe la scris, iar înflăcărarea ce-l învăluie în preajma ideii de mine, îi șade mai bine decât haina de om responsabil. Acolo mai are de cârpit niște petice. Ieri i-am văzut consoarta. Astăzi probabil mă urăște din nou.

Există un bărbat. Unicul bărbat aș putea spune. M-a iubit foarte mult, iar eu eram doar un copil. M-a iubit foarte mult, iar eu credeam că așa se cuvine, că așa mi se cuvine, că nu trebuie să fac nimic și că el va rămâne acolo mereu. Aveam impresia că singura lui menire în viață este să mă iubească pe mine. La fel cum și eu îl iubeam… Și doamne, ce-am mai suferit când el nu a priceput felul meu criptat de a-l iubi și a plecat… Nu e vina lui. Eu eram doar un copil, nu știam nimic, el m-a învățat tot. Există un bărbat, datorită cui am ajuns cine sunt. Mă iubea foarte mult. Dar asta a fost undeva departe… Acum nu mă mai iubește. Acum doar mă face să sufăr. Chiar dacă nu știe…

Există un bărbat. Este cel mai frumos bărbat din lume. Nu mă iubește. Lucru evident! Chestiune care nu mă deranjează, însă, câtuși de puțin. Indiferența ființei mele în orizontul său, n-a fost chiar atât de indiferentă. Pasiune ascunsă, aproape complet tăinuită, descoperită puțin, la un colț. Genială provocare de autodepășire, autosuficiență, indexare și extaz. Neasumarea și neconsumarea, ambele în aceeași barcă. La vâsle, fie eu, fie cel mai frumos bărbat din lume, vâslim în același sens radial. Nu ajungem nicăieri în alt loc decât acela în care am mai fost.

Există un bărbat. Paradoxal, nu mă iubește. Sau mă iubește și brusc paradoxul se inversează, iar pe mine mă cuprinde  o dragoste pur și simplu platonică. Îl sun. Mă sună. Îl caut. Mă caută. Nu vrea nimic de la mine, nu vreau nimic de la el. Mi-l imaginez uneori ca fiind al meu. Plictisitor. Mi-l imaginez ca nefiind al meu. Mă cuprinde spaima. Îl sun. Mă sună. Ne iubim. Platonicește, conchid eu în lipsă de dovezi.

Există un bărbat. Mereu există un bărbat. Mereu se încadrează într-un tipar: fie mă adoră, fie se îndrăgostește, fie nu vrea nimic de la mine, fie își declară pasiunea, fie și-o exercită doar, fie îmi face surprize, fie mă minte, fie e dat, fie încearcă să mă manipuleze, fie mă urăște, după ce fie m-a iubit, fie s-a făcut, fie încearcă doar să-mi ia ochii. Mereu există o situație, mereu alta, mereu trasă la indigo, mereu o variantă mai proastă sau mai bună. Mereu eu, aceeași, fie înflăcărată, fie afurisită, fie rece, fie indiferentă, fie orgolioasă, fie cu garda căzută, fie mereu în gardă, fie mironosiță și enervantă, fie mimoză, fie plină de sine, fie fără motiv.

Mereu există un bărbat, astfel cum mereu exist eu, obiect vag denumit ”o femeie”, în povestirea altcuiva: Există o femeie. Mă ignoră. Mă iubește. Mă alungă…

În periplul meu prin București, astă seară mă plimbam agale pe Magheru, de la Romană înspre Universitate, cu gândul să iau metroul până la Unirii, căci mă încerca o teribilă stare de săvârșală. Evident, vorbeam la telefon, că doar nu eram nebună să pierd timpul mergând pe stradă și atât! Și cum vorbeam eu, așa, cu dragul meu Freud, îmi spune că se delectează intelectualicește cu ”Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr”.

Sar ca friptă: ăsta are pile mai puternice, a făcut rost de carte, deși era de ceva vreme ediție epuizată? zic eu în sinea mea și îl întreb, evident, de unde o are? Mi-o trântește elegant (cum prea bine se pricepe!) că de la librărie, din moment ce s-a reeditat! Dar vai, rușine mie! Nu știam!

Și cum nimic pe lumea asta nu este întâmplător, întâmplarea a făcut ca tocmai atunci să trec pe lângă Sala Dalles. Toți senzorii mei luminau violent, cu săgeți luminoase, către librărie! Nu mai intrasem de vreun an pe-acolo, deși îi văd vitrina aproape zilnic, de vreo lună. În seara asta mi-am amintit de ce!

La început, vitează nevoie mare, am zis că mă descurc și singură, cât de greu poate să fie, mai ales că este o librărie imensă, dar m-am înșelat! Aceeași organizare pe care o tot observasem și în vitrină: lipsită de sens ori aspect comercial. Am renunțat la căutări, căci nu-mi făcea plăcere să pierd vremea pe-acolo, așa că am întrebat despre locația raftului cu noutăți. Un domn m-a îndrumat galant spre ieșire, acolo unde se aflau noutățile (știu că vara editurile nu prea au activitate, dar culmea, erau aceleași chestii pe care le lăsasem în raftul de noutăți din prăvălia mea, acum o lună de zile!) și m-a întrebat dacă sunt în căutarea unui titlu anume. DA, zic eu, caut ”Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr”! Dar domnul, foarte bine informat, mă anunță că este cam veche această carte și nu se mai găsește… doar dacă n-or reedita-o ăștia, cumva…

Am plecat liniștită: mâine mă duc la o librărie, să fiu sigură că găsesc totuși cartea!